Ovreiul meu îmi dă un pachet bine înfășurat în hârtie cerată:

– Îl duci la Domnișoara Olga, la Consignație, pe Strada Mare, știi unde, nu?

– Da. Da, știu!

Îmi dă un pol și alerg să îndeplinesc misiunea.

Prinsă-ntre două case impozante, cu un nivel și balcoane din fier forjat atent răsucit, clădirea  anticariatului apare mai umilă cu o vitrină în care se lăfăiesc cărți pergamentoase și o ușă destul de scundă. Când intru un clopoțel atârnat de tavan dă de știre. Totul, dar totul, este acoperit de cărți, simt că amețesc. În fund, o vitrină cu un ghișeu în care se răsfățau cărți frumos colorate.

Tușesc discret, așa cum am fost învățat să fiu politicos, iar din spate, trântind o ușă, apare Olga. Mă holbez absolut neprofesional și, imediat, mă redresez. Sfatul lui Moșe: Indiferent cine intră în magazin, frumos, urât, olog, tu să-ți păstrezi imparțialitatea și zâmbetul profesional pe buze, mi se reverberează în cerebel deci, automatic, iau postura vânzătorului model:

– Sărut mâna! Am un pachet pentru Dumneavoastră.

Ia pachetul și-l examinează, moment propice pentru mine întru a termina scanarea. Incredibil: Un cap mic, parcă de păpușă, cu doi ochi albaștri, mai albaștri decât marea, hipnotici, un nas cârn și două buze ca o inimioară pe un obraz ușor bucălat, o bărbie un pic cam voluntară, totul înconjurat de o hălăciugă de păr roșu-portocaliu, dresat cu fierul, numai în șuvițe rebele.

Simte ceva, căci ridică privirea, brusc, și mă surprinde în plină absorbție a eului ei fenomenal. Ochii se focalizează asupra mea și apuc să văd ridurile mici, laba gâștei, care trădează femeia la treizeci de ani:

– Cum te cheamă?

– Mihail, Doamnă, Domnișoară…!?

– Acum a fost ultima oară când mi-ai spus Doamnă. De acum încolo eu sunt Olga. Da?!

– Da, Doa… Olga!

– Bravo! Tu știi că ești un băiat frumușel?

Iese de după tejghea și am parte de un șoc. Capul de păpușă aparține unui trup dolofan, cu niște sâni mari și niște picioare groase, parcă de halterofil. Mă tuflesc. Mulțumită că mi-a pus la punct entuziasmele juvenile, mă abordează profesional:

– Mergi la Moșe și spune-i că pachetul a ajuns bine și că totul este, încă, în regulă. Hai! Fugi!

Încet, încet, am devenit un obișnuit al Anticariatului iar Olga, cu discreție, mi-a dirijat lecturile asta până când am dat de H.G.Wells, Jules Verne, Al.R. Beleaev și, sau, Dolgușin. De atunci s-a dat o luptă pe viață și pe moarte, ea condiționând un Van Voght contra lecturii unui Dostoievsky, sau un Asimov versus un Dumitriu.

Am aflat și ce era în misterioasele pachete pe are le aduceam de la moșe: cărți vechi în ebraică, arabă, sau egipteană,  majoritatea pe pergament și de o valoare inestimabilă.

Nici Olga nu-mi mai părea așa disproporționată ca prima oară, iar când, la cafea, se așeza picior peste picior, iar pulpa dolofană foșnea, frecându-se pe ciorapii din polyester, simțeam așa… o răscolire.

Nici momentele de intimidate nu lipseau, atunci când mă interoga cu privire la o carte pe care mi-o dăduse la citit și-mi mângâia obrazul: Eeee, la asta nici eu nu m-am gândit! E posibil să ai dreptate! Apoi a urmat șocul vieții mele.

Abia venisem, Olga era în spate, dosea cărțile de la moșe când moșu Vasile (1) intră, violent, în dugheană. Era beat, cu ochii injectați și am crezut că vine după mine. Nici nu m-a văzut:

– Olga? Unde ești fă curvo?

Olga apare panicată și se repede la el:

– Nu ți-e rușine? Cum intri aici în halul ăsta? Am clienți! Ce-o să creadă despre mine?

– Or să creadă că ești o curvă! hârâie moșu, o înfulecă de subțiori și-i dă un sărut, greu, strivit, de-a dat-o pe spate.

– Încet idiotule, ne vede lumea…

– Care lume? Puțoiul ăla? Să mai învețe…, focalizează oleacă: Nu se poate! Ia fă-te încoa?

Mă apropiu cam panicat. Niciodată nu-l văzusem în halul ăsta și nu eram ușă de biserică. Mă apucă de-un umăr:

– Mare grădina domnului… O tunat și ne-o adunat! Tu știi cine-i ăsta? Se uită tulbure la Olga. Mii de bombe crăcănate: Ăsta-i nepotu-miu, Mihail! Să zici că nu există un dumnezeu… iacă… așchie… Ce faci bă în anticariat? Ca’ți vacile la uger?

– Vasile… Te-ai îmbătat! Lasă băiatul în pace. Mihai, fugi acasă!

– Ba nu fuge nicăieri. Azi te fac bărbat, mă! Acum cât se mai poate… și după aia să murim. Să murim cu toții. E timp de moarte. Să profităm cât mai e timp.

Se ridică greoi și închide ușa prăvăliei. Trage obloanele și aprinde lumina:

– Hai! Suntem dușmani ai poporului. Ocna ne așteaptă. Să bem!

Scoate din raniță două sticle butelcoase:

– Olga, pahare!

– Vasile… e un copil…

– Nu mai e… de azi, toarnă.

Coniacul îmi arde gâtul, urmăresc privirea Olgăi și vărs restul pe lângă piciorul scaunului.

– Să ne aruncăm în furci, precum dacii, am pierdut… am pierdut tot. Trădare mojică, de ultimă speță, toți la furat… să fure… să fure, cât ar fura, cu tancurile, cu camioanele, cu trenurile, tot n-o să izbândească, aurul o să le subțieze vlaga… răbdare și să-i omorâm câte unul… pe rând… dar.. sunt… atât de mulți…

Începe să horcăie. Greu, bre. Nu reușim să-l săltăm pe canapeaua din fund, așa că-i facem un pat din cărți și-l rostogolim acolo. Olga pune o pătură pe el. Are o față îngrijorată.

Fața mică, de păpușă, frumusețe intrinsecă, este acum chinuită de mușchi care se zbat haotici. O cuprind în palmele mele de puștan:

– Olga! Indiferent ce va fi, eu sunt aici, sunt aici pentru tine și doar dacă…

Mă privește cu ochii aceia albaștri, hipnotici:

– Hai!

Mă trage pe canapeaua cu țurțuri din brocart auriu și mă rătăcesc în ea.

 

– Ha! Se aude un glas tunător la urechea mea. Masculul doarme satisfăcut!

Belesc un ochi spre afară și unul spre înăuntru. Nu simt nimic schimbat, doar o căldură mai mare în vintre. Ca’t cu privirea: Olga face cafea la primus și ne servește în ceșcuțele de tiam zin. Moșu-meu ronțăie un capăt de țigară:

− Mihăiță, fugi acasă! Dau să protestez, dar mă apucă de-un umăr și mă zvârle-afară pe ușă: Pe mine nu m-ai văzut, da? Să nu spui la nimeni că m-ai văzut la Olga, nici lu’ bunică-ta. Hai! Fugi acasă. Am să trec și eu, când oi putea.

Mai întorc odată privirea și apuc de văd privirea îngrijorată a lui Olga.

A fost ultima imagine cu ea pe care o păstrez în memorie. Când mi-o amintesc așa-mi apare dinaintea ochilor: căpușorul acela de copilă urâțit de-o spaimă fără de sfârșit.

La Anticariat am găsit, câteva zile mai târziu, un individ slab, negricios, și cu căutătură rea:

− Ce ca’ți? s-a răstit la mine. Nu vezi ce scrie pe ușă? Inventar! Sau nu știi să citești? Hă! Hă! Intră în librărie, dar nu știe să citească!

A făcut inventarul magazinului care apoi s-a mutat la parterul unui bloc nou construit, iar Strada Mare a intrat în demolare.

Apoi, Fulger a venit singur acasă cu hamurile rupte, iar bunicu’ s-a dus la Miliție. Au găsit căruța sfărâmată în Râpa Galbenă. Trupul nu l-au mai primit de la morgă așa că bunica, într-un târziu, a chemat popa și-au îngropat un sicriu gol.

***

1 – vezi Vaca și Manole, Ruda.

Moșe mă invită la el. Sus. Mare onoare. Un ovrei nu primește în camerele personale decât membri ai familiei. Pentru ceilalți este prăvălia, biroul din spate, sau camera de oaspeți. Ne așezăm la o masă rotundă, masă de jocuri, sau de alte activități mai păgâne:

– Mihăiță, știi că eu te iubesc precum pe copii mei, începe bombastic. Isaac al meu a plecat acum o lună în Israel, iar noi îl vom urma cât de curând…

Face o pauză și, cu inelarul, împinge spre mine o fructieră plină cu delicatese. Simt că încep a-mi curge balele. Iau în vârful degetelor un corn din jeleu, cu o transluciditate de vișină la maturitate, și-l simt cum se topește pe limbă umplându-mi gura cu zeci de arome, iar apoi alunecă pe gâtlej lăsând în urmă o umbră mentolată.

– Ne-am antamat ca să-ți duc pachetele și să fac curat în prăvălie. Nu mă păcălești să fac și-n atelier. Poci să dai și fondante. Aia-i treabă de muieri.

Râde, cred că e prima oară când îl văd că râde. Nu că n-ar mai fi râs da’ râdea așa… mieros, la clientelă, mai râdea icnit la coană-sa, sau batjocoritor la ’ăi de veneau să arvunească. Acu’ râdea, îi dăduseră lacrimi la colțul ochilor și fața lui de urangutan roșcat se făcuse numai crețuri. Cum nu pricepeam, m-am mai servit cu o fondantă cu alune, apoi cu o biluță de ciocolată plină cu rom de Jamaica.

– Gata, că o să ți se facă rău. Sunt toate ale tale. Hai!

Ne-am ridicat pe o scară de lemn în trei spinări. Deasupra prăvăliei se coțopăneau încă două etaje. Primul al doamnelor; și-a îndreptat spinarea, s-a uitat în dreapta, în stânga, involuntar i-am urmat privirea…, scoate o cheie țeapănă din buzunar și coboară glasul:

– Un bărbat trebuie să știe ce fac muierile lui da’ să le dea impresia că habar nu are, pss!

Se descalță și eu la fel. Intrăm într-o încăpere, altfel întunecoasă. Se repede și trage, de niște șnururi groase, două draperii grele, de brocart, iar eu mă sperii nițel atunci când perii deși ai unui covor persan îmi gâdilă tălpile. Nu apuc să-mi rotesc privirea, Moșe mă apucă de un umăr și-mi arată un tablou:

– Bunica lu’ nevastă-mea, acu’ o sută de ani, soacră-mea, eu cu nevastă-mea. Aici cu fii-mea.

Tablouri, picturi în ulei în stil Rembrandt. Văd miniaturi, aruncate ici și colo, pasteluri în culori fine, acuarele, rame grele aurite… ce mai, toți pereții sunt acoperiți cu tablouri. Dincolo la fii-sa, impresioniști, câteva cubiste și un Dărăscu fenomenal. Urcăm la etajul doi: Peisagistică sumbră de Petrașcu, trei Steriade corecte parcă scoase pe imprimantă și o mulțime de miniaturi.

– Vezi tu, asta-i casa mea, în ea, cu bune și cu rele, au trăit trei generații de când străbunicul soției mele s-a stabilit aici. Eu am cunoscut-o pe nevastă-mea pe când aveam 21 de ani la București și am venit după ea. Acum trebuie să plec în țara străbunilor mei și nimic din toate astea nu pot lua cu mine.

– De ce? Doar sunt lucrurile tale?

– E drum lung și cu astea mi-l plătesc… sunt doar lucruri, pricepi? Lucruri! Importanți suntem, noi. Noi oamenii.

Se lasă într-un genunchi și-mi cuprinde umerii în brațe:

– Mihăiță, singura avere pe care o avem suntem noi, noi și cei de un sânge cu noi, restul… doar fantasme.

– Mă iei de neam de opincă. Ultima oară când ai bocit a fost când or venit perceptorii. Juma’ de zi ai bolit.

Ridică o privire la mine… Printre lacrimi i se încrețea ochii a râs și izbucnește într-un râs clocotit cu vaiete, cade în genunchi, râde, plânge și-și smulge părul din cap. Nu știu ce să fac. Într-un târziu mi-aduc aminte de bunica, când veneau muierile disperate la ea, să le descânte. Caut un pahar, într-o carafă de porțelan găsesc apă. Mă las și eu în genunchi și-i dau paharul. I-l împing până sub nas.Tresare și bea.

– Hai!

Coborâm. Coborâm. Am trecut de beciul unde ține dulciurile perisabile. A dat la o parte un dulap și acum coborâm pe niște scări de lemn, la lumina unei lanterne. El merge cocârjat, iar eu mă tot minunez (ce-am să le povestesc la golanii mei). Ajungem undeva în adâncuri. Lanterna obosește și atunci scoate un chibrit și aprinde un felinar pe gaz care luminează o mică grotă unde văd zeci de rafturi cu sticle de vin. Se duce direct la unul din rafturi. Trage, împinge… cu un huruit raftul se mișcă, intrăm într-o altă grotă. Luminile de la felinar dansează pe pereți. În stânga, un maldăr de oase, mă încrețesc tot:

– Vasăzică e adevărat cu ăia care fură copii și le iau sângele! Vor întreba de mine și de oasele mele…

Se întoarce spre mine și-mi pare malefic.

Până aici mi-a fost!gândesc

– Ce copii, care sânge? Se șterge cu dosu’ mâinii la frunte

– Na! Taie-mă, ia-mi sângele…

– Ce-ți veni?  Ce sânge? Aaaa? Cine ți-a zis?

– Știu toți copii de mașinile negre care fură copii și oameni și-i lasă fără sânge prin șanțuri, iar sângele este dus undeva departe, unde este război, ca să-l dea la soldații care au fost ‘pușcați.

Izbucnește într-un râs chinuit:

– Aici tăiam oile, mai demult, ca să nu ne vadă perceptorii… da…da’ tu te ții bine. Nu m-am înșelat. Hai!

De după o ușă țeapănă, ieșim într-o casă părăsită:

– Asta-i casa verișoarei lu’ nevastă-mea de-o murit acu’ doi ani. Nimeni în afară de mine și de tine, acum, nu mai știe de tunelul ăsta. Acu’ că ți l-am arătat… facem o afacere? Ultima mea afacere….

– Ce afacere?

– Afacerea mea de suflet. Când ai venit prima oară la mine la prăvălie ți se vedeau doar ochii… cât aveai ? Patru ani. Și la patru ani  îmi șterpeleai prăjituri… ții minte cum te-am prins?

– Eeee, m-am lăcomit și-ai pus și lațu’ ăla, ce copil eram…

– Eee, acum eu am lațu’ de gât. Numai tu mă poți ajuta.

– Zi bre. Dacă pot, orice. Să nu crezi că sunt prost. Vrei să cărăm din casă, numa’ că dulapurile nu cred să încapă pe gang.

– Nu dulapurile copile… Doar tablourile!

*

Nu mă citisem înainte, dar acum, avertizat, am băgat de seamă cum în preajma fiecărei case de ovrei își făcea de treabă câte unu’, ba în salopetă de lucru, ba admirând vitrinele…

Cu tablourile înfășurate în jurul pieptului ieșeam, precaut, din casa părăsită și le duceam la consignația unui bătrân care ținea o dugheană pe Strada Gării și la anticariatul după Strada Mare. Nici nu mai știu câte  drumuri am făcut și-odată era să dau de dracu’ când unu’ de mă vede își întreabă tovarășul:

– Mă, ăsta nu-i puștiul de face curat la jâdan?

I-am scălămbăit și am luat-o la fugă. N-aveau nici o șansă.

 

Moșe mi-a zis să iau tot ce vreau că nu-i mai sunt de trebuință. Am luat cărți. Multe cărți. Am ieșit prin față cu două genți pline. Au sărit ca ulii pe mine. S-au uitat în genți, sau uitat unu’ la altul… Despre cărți nu le zisese nimeni, nimic…

M-au lăsat să plec nu fără un șut în fund:

„Slugă la jâdani !”

 

A plecat în vara aceluiași an și nu l-am mai văzut niciodată.

***

Din anul doi de liceu aveam o colegă nouă. Taică-su, l’ent major de infanterie, fusese detașat la una din unitățile militare din oraș așa că venise cu întreaga familie.

Acuma… ce să zic, făptura era absolut fascinantă prin ineditul prezenței sale: o tătăroaică micuță, cu părul atât de negru și lucios încât părea albastru, pe care-l purta cu breton coborât până la nivelul sprâncenelor bine conturate, doi ochi violeți și pieziși, un nas micuț și oleacă cârn și niște buze mici, rotunde, și roșii.

Ce să mai vorbim, am alunecat pe bec instantaneu! Nu era un coup de foudre ci mai degrabă un atavism căci mi-o doream explicit, carnal, barbar aproape. Dar primele atacuri frontale s-au zdrobit de-o citadelă aparent inexpugnabilă. Atunci, căci feromonii ei nu mă lăsau a dispera, am adoptat strategia asediului.

Un asediu absolut personal căci nu aditivase la nici una din bisericuțele clasei și, în timp ce în pauza mare toată lumea alerga la toneta mandatarului cu batoane de doi lei cincizeci, într-o busculadă veselă, ea rămânea în clasă și stătea la geam, cuminte, dreaptă, și cu palmele mici așezate pe pervaz. Privea undeva înainte și începusem să bănuiesc că lăsase pe cineva drag acolo de unde plecase, de aici și melancolia și împotrivirea galeșă cu care mi se opunea. Mă așezam și eu, lângă ea, la fel de tăcut, cu palmele-mi mari, de plugar, așezate pe cerceveaua de lemn vopsită în alb, și stăteam așa… toată pauza. Nu spun ce greu mi-a fost la început, la cum fierbeau mușchii în mine, eu care înainte n-aveam stare o secundă, la cât de greu am suportat toate miștourile colegilor și șoaptele, lejer înveninate ale colegelor care se simțeau neglijate că nu le mai aduc batonul și nu le mai ciupesc de fund, sau de țâțe în chirăielile lor aparent ofensate, dar hormonal așteptate, ce greu mi-a fost să mă abandonez unei alte condiții, introspective, atotdisecătoare.

Zgomotele păleau încet, încet, iar reflexia geamului se estompa și-n locul calcanului cu cărămizile roșii și roase de vreme ale clădirii învecinate se întrevedea o poiană dintr-o pădure în care fusesem odată, demult, pe când eram atât de mic încât nu se află printre amintirile-mi coerente, și-n liniștea aceea simțeam, ezitandă, o prezență alături.  Doar o privire și un gând:

Să nu-mi faci rău!

Au trecut zilele, săptămânile, mirosea atunci a fum și-a gerul ce urma să vie, caloriferele de sub geamuri începuseră să duduie aburind sticla, parcă viața însăși își domolise fierberea, lăsând în urmă griji, spaime și dureri ascunse, pregătindu-se de hibernare.

Cabana din bușteni zdraveni era gata, ridicată într-un colț al poienii, făcusem un foc strașnic în cămin și i-am făcut semn:

Hai!

A ridicat, sfioasă, cele trei trepte, a mângâiat în trecere masa din lemn negeluit, scaunele, patul cu baldachin, s-a zgribulit în fața focului din cămin și-apoi a văzut leagănul mic așezat într-un colț. Privirea ei s-a întors spre mine și…

În fața ferestrei ne legănăm încet, eu cuprinzându-i, pe la spate,  pântecele cu brațele, lipiți unul în altul, pierduți de ceilalți.

Proful de matematică intră intempestiv, agită în aer catalogul, semn de zburătăcire în bănci și rămâne cu el în aer:

− Porungheilor… ce-ar fi să o lăsați pe mai târziu, se manifestă mucalit în hohotele clasei și noi picăm, brutal, înapoi pe pământ.

Îmi revin primul:

− I-auzi ce zice don Profesor, exclam privind-o cum, rușinată, aleargă spre bancă: să ai puțintică răbdare…

Și-atunci ea se-ntoarce spre mine și privirea îi lucește, scurt.

***

Linia de cale ferată a fost scoasă. Acareturile armatei au fost dărâmate, jumătate de pădure a fost defrișată și, în doi ani, s-a ridicat Combinatul de Prelucrarea Lemnului, un monstru industrial care a modelat sufrageriile românilor funcție de inspirația designerilor în mobile. Un sfert din casele noastre sunt mobilate cu recamierele, dulapurile, bibliotecile, cuierele, vitrinele și alte astea făcute din rumeguș și furnir.

Eu mi-am continuat existența sălbatecă.

Aditiv cum sunt m-am lipit repede de băieții care lucrau la atelierul mecanic ce deservea Combinatul, în paralel cu zilele când mergeam de făceam ordine în prăvălia ovreiului.

La școală nu m-au primit decât la 9 ani și jumătate pre’ când eu știam deja să citesc, dar iar o iau pe repede-nainte…

*

Dana, fata din flori a lui  Ruda rămăsese în grija noastră de când cu accidentul și se făcuse o puștoaică frumoasă: Avea un păr ca o cânepă pe care oricât îl spălai tot încâlcit apărea, iar pe fața măslinie sclipeau doi ochi verzi ca două smaralde. Cu cine o făcuse Ruda rămâne un mister, dar babele din mahala îl bănuiau pe ucrainianul rătăcit pe la noi prin oraș acu’ 12 ani.

Ne jucam jocurile copilăriei, toți de-a valma pe strada de pământ, iar eu și cu Dana veneam amândoi, de mână, când ne striga bunica la masă.

Mi-era ca o soră.

Într-o zi, de după masă, o văd pe Dana cum se strecoară în fundul curții, ridică poalele fustei și-și dă drumul în tufe.

Ceva nu era în clar. Ce văzusem, văzusem, așa că după vreo trei zile mă duc la atelier. Aici băieții opinteau la un motor uriaș de pârâiau palanele și scrâșneau lanțurile:

– Fugi, Mihăiță, că de pica pe tine n-avem ce pune-n copârșeu…

Îmi plăcea să-i văd cum se opintesc, cum le joacă mușchii sub pielea acoperită de pete de ulei, să simt empatia spiritului de echipă în care fiecare are locul său și fiecare depinde unul de celălalt.

În pauza de masă, se așezară roată. Gamele rusești și nemțești umplute acum cu mâncare românească apăreau de prin desagi de țărani, iar ei înfulecau lacom.

– Cred că Dana se pișă prin chiloți, găsesc că-i momentul să expun nedumerirea mea.

Unul se îneacă profund, altul rămâne cu lingura în aer…

Pavel, ăl mai în vârstă din ei, mă ia deoparte:

– Adică cum, prin chiloți?

– Păi… am văzut-o când s-o dus în fundu’ curții… A ridicat fusta da’ nu și-o dat chiloții jos. S-o pișat prin ei și erau negri. Am văzut cu ochii mei!!!

Hăhăieli adânci, ocheade de la unu’ la altul, ce mai masculii se distrau copios.

– Mihăiță, tată,… cum să-ți zic eu… nu erau chiloți… era păr.

– Păr? Negru? Păi ce să caute păr acolo? Și negru?

– Eeee așa crește la fete, așa de la o etate, păr… Na!? Și ți-e o să-ți crească, mai încolo…

– Tot negru?

– Apăi, cum te văd… cred că mai degrabă roșcat ca la vulpi, mustăcește ăsta și toți se prăpădesc de râs.

Pauza de masă s-a terminat, iar eu am plecat cumva neclarificat

  Păr? Păr ca pe cap? Ce să caute păr între picioare?

A doua zi mă duc la ovreul meu. Luam la rând toate sticlele le ștergeam de praf când prind un moment de liniște cu prăvălia goală:

– Moșe?! Ida are păr între picioare?

Ăsta scapă nu-șce pe jos. Dă roată la tejghea și se priponește în fața mea:

– Nu-i frumos să te uiți pe sub fuste la domnișoare.

– Da’ nu m-am uitat… și o iau de la capăt.

– Hmmm, Mrr, Uhhhh…

Plec la fel de neclarificat.

Acasă, zic să mă edific personal.

– Dana? Ia vin-o fă încoa! Strig cu tonul, greu, a lu’ moș Vasile.

Vine asta într-o fugă…

– Treci pe casă.

Casa propriu-zisă era acoperită cu tablă, dar bucătăria și acareturile, cu carton asfaltat.

– Facem un joc nou. Tu te întinzi pe spate cu mâinile sub cap și dormi, iar eu…

Desfă picioarele, așa! Salt fusta.

Da… dom’le. Păr. Cam rar și numa’ cârlionți și acum în bătaia soarelui numai părea așe dă negru, bătea spre cafeniu.

Bag mâna și mi-o preling în sus, în jos…

– Mă gâdili Mihai, chicotește ea și clopote grele încep a bate adânc în mine…

*

– Ce faceți voi acolo? Se rupe cartonul și-o să ne plouă-n casă…

Acu’ și-a găsit bunică-mea să iasă din casă.

Noroc că n-avea ochelarii.

***

(continuare de la Ruda)

Am citit acest articol (a lu’ elvețianu’):

Ce să faci?!? Se pare că n-ai ce să faci!!!

Numai ce-am văzut pe BBC interviul ăsta cu Robert Plomin, profesor de genetică comportamentală (habar n-aveam că există un astfel de domeniu științific). Mi s-a părut atât de interesant și de controversat și m-a făcut atât de curios să aflu mai mult încât nu mă pot abține să nu-l share-uiesc pe blog, ca să-i mai molipsesc și pe alții.

Întotdeauna am crezut că mediul familial, apoi cel extins al comunității din care provine și în final educația sunt mai importante decât amprenta genetică și pot fi predictori mai buni ai performanțelor viitoare ale unui copil. Ei bine, numai ce l-am auzit pe acest domn spunând că genetica determină în proporție de 50% traiectoria pe care o va urma orice ființă umană. Și că părinții sunt importanți dar nu vor schimba semnificativ evoluția copilului (în engleză expresia era „parents matter but they don’t make a difference” dar traducerea mot-a-mot sună prea fotbalistic). În fine, pricepeți voi… Revenind, cică la fel e și cu școala, mai ales dacă vorbim de calitatea ei. Se pare că există studii științifice aprofundate care să probeze aceste teorii. Dacă așa e, se pare că genetica numai ce a demonstrat valabilitatea universală și irefutabilă a Mioriței noastre…

Foarte interesant… de căutat păreri pro și contra…

https://aport.blog/author/adrianport/ WordPress.com

https://youtu.be/koxSMz8jVXE

 

… și mi-am exprimat și eu o opinie:

 

P’asta o știa toată lumea, și încă de mult, dar dacă voiai să trăiești trebuia să o uiți (deși, paradoxal, societatea occidentală așa a progresat, prin sistemul de caste (meșteșugărești, artistice, sociale și politice) unde performează doar cei nativ genetic înclinați spre o anume specializare, spre deosebire de estul Europei care s-a bazat, se bazează, pe ereditate, nepotism clientelar)), că altfel ardeai pe rug. Odată cu declinul bisericilor (a se citi: și-au tăiat singuri craca) occidentale se ridică voci care, iată, vin și cu argumente științifice.

Pericolul ăsta a fost sesizat de biserica ortodoxă care și reacționează virulent, dar ascuns, prin metodele verificate: pârjolirea pământurilor, otrăvirea fântânilor, afurisirea păcătoșilor (în România, în afară de biserici nu se mai construiește nimic, școlile sunt infiltrate de cadre bisericești de propagandă care îndoctrinează copii din fragedă pruncie, se încurajează nemunca, delațiunea și hoția, pentru a nu fi atractivi pentru occident și ai ține departe pe oameni de „amăgirile diavolești”, Rusia și-a creat zone tampon la granițe în același scop, Grecia a îndemnat oamenii la revoltă până ce a ajuns în colaps, etc., etc.), dar și de către celelalte religii, confucianismul preferând o abordare economică în timp ce în special cea musulmană, dar nu numai, trimite un val de migrație fără precedent de 2000 de ani încoace, care să stârpească erezia occidentalilor.

„Sărmani” naziști… încă nu m-am edificat: v-ați născut prea devreme, sau prea târziu… De evrei nu mai zic nimic, pentru că ei sunt, oricum, în război cu toată lumea.

 „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”

Ei bine, domnule André Malraux, este religios, și parcă chiar excesiv…

Și peste tot, și peste toate, plutind agale, ne bântuie o stafie, adică ce-a mai rămas din America!!!

Auguri!

Mihail Toma  https://casuta-cu-povesti.art.blog/ WordPress.com

***

Ucenicul vrăjitor era pur și simplu îngrozit.

Maestrul, care abia ce-l călăuzise trei luni, dădea să moară. În disperare de cauză dăduse fuga în târg, dar nici un doctor nu a vrut să vină. Cu mare chin și doi bani de argint a îndurat un spițer care, după ce i-a luat sânge lui Salieri, l-a vărsat în fața unei mâțe. Aceasta se zburli toată și sari cât colo, dispărând după o uluce:

– Are sângele otrăvit. De la licorile pe care le tot face. Ia de aici sare amară și dă-i să bea cu apă fiartă. Pune-i cârpe fierbinți pe burtă și, dacă găsești, ia o lămâie și stoarce-i zeama în gură.

Amadeus mulțumi și reveni în atelier. Privi toate cele înconjurătoare și, după o scurtă senzație de glorie prostească, își veni în fire: „Nu știu nimic. Or să mă alunge cu ciomegile”.

Se întoarse la căpătâiul bolnavului. Salieri avea burta umflată, tare, și gemea încetișor. Ucenicul îi puse un rând de cârpe fierbinți pe burdihan și-l obligă să bea sarea de magneziu. Vărsă aproape jumătate și blestemă în gând soarta și pe taică-su.

Afară sună clopoțelul. Îl acoperi pe vraci cu pătura de lână și merse să vadă cine sună.

În fața ușii, un personaj în sutană gri de răspopit, cu glugă largă pe cap și doi ochi fumurii, ridică o mână scheletică spre ucenic:

– Am venit la Maestrul Vrăjitor Salieri.

Amadeus mai că nu se scăpă pe el.

Moartea în persoană îl onora pe Maestru. Ștrangulat de gât se dădu deoparte și… cu o mână tremurândă arătă spre chilia în care acesta zăcea.

Necunoscutul intră, își îndreptă spatele, dădu o roată cu ochii-n jur, apoi se plecă și intră în chilie. Privi cale de câteva secunde, în tăcere, trupul învelit în pături apoi se aplecă asupra lui.

Încremenit, la un pas de ușă, Amadeus privea holbat cum Moartea suge viața din nefericitul său stăpân.

Vălătuci sângerii începură a se ridica din vrăjitor, iar Moartea părea că îi absoarbe. Ucenicul simți că-i ies ochii din orbite, dar era complet încleștat de spaimă, așa cum picase, în genunchi, la intrarea în chilie. Și totuși… Ceva nu era în regulă. Alți nori, de data asta mâloși, de zloată de porci, se ridică spre Moarte și din chilie veni un miros pestilențial.

Amadeus se apucă de nas, încercând să nu borască, și holbă și mai tare ochii:

„ Aici e ceva necurat”.

O luă de-a bușilea spre cuptor de unde luă polonicul cel mare, de cositor.

Tot pe coate și genunchi se apropie de chilie.

Spectacolul era de nedescris: în toate părțile țâșnea sânge și otrăvuri verzi, iar Moartea era aplecată în pântecele Maestrului, cotrobăind de zor.

Asta nu era Moartea din istoriile pe care le auzise. Nu se mulțumea doar să ia sufletul celui mort și să-l ducă până la răscrucea de unde să-și găsească fiecare drumul…

Asta se înfrupta din mort! Se zgudui de o răzvrătire a nervilor și mâinile i se încleștară mai abitir pe polonic:

„ Sufletul ca sufletul da’, ce facem noi aici? Tranșăm porci? La dracu’ cu ea de moarte!”.

Trecu, încetișor, pragul cu mâinile încleștate pe polonic și, când să pălească cu toată puterea, sutana ridică un braț scheletic:

– Lasă naibii polonicul.  Eu sunt Paracelsus. Mai bine pune la fiert încă un rând de cârpe. Hai! A avut peritonită. Nu-ți imaginezi ce-am scos din burta lui… Acu-i cos mațele  și-l închid. Hai!

***