Mă ridic discret și o iau spre peșteră. Fac un zgomot infernal în liniștea aproape absolută. Mă las cu curul pe o stalagmită și mă descalț. Avansez înjurând în gând scula lui Yakusuma și așchiile tăioase de piatră care trec prin ciorapul de bumbac. Brusc mă văd un un indian Siouz care, în Munții Stâncoși, se apropia nevăzut, neauzit, dar… vraja se destramă. Aud mici zgomote. Cineva se străduiește…

− Da’… ce faci Locotenente?

Luat prin surprindere ăsta saltă mâinile sus. Ne privim în ochi, feroce și-l văd cum își îndreaptă mâna către armă. Sunt mai iute:

− Aruncă pistolul, sau de nu, a dracu să fiu dacă nu te găuresc unde ți-e mai drag!

− Respect ordinele, graseiază, dar aruncă pistolul care pică între stalagmite cu o reverberație seacă.

− Ce ordine-s astea? Mâinile la ceafă, în genunchi, cu spatele la mine. Dacă miști îți zbor scăfârlia.

Mă uit mai îndeaproape și comut pe restricționat.

− Dormi, Domnule Colonel?

− Încercam… Zi!

− Sunt supra? Băiatul tău tocmai instalează niște jucării pe aici.

− N-am cunoștință. Stai! S-a primit o depeșă, dar sergentul a considerat să nu mă deranjeze din somn.

După o scurtă pauză, revine și are vocea schimbată:

− Vești proaste, Căpitane. A dracului de proaste!

− Le e frică…

− Da, Căpitane. Nu vor să știe ce va ieși de acolo. Acum îl presează pe Președinte pentru un 012. Probabil că mai aveți 12 ore.

− Permiteți să raportez: Am avut o nouă viziune. De data asta am văzut mai clar: În timpul celui de al doilea război mondial, nemții au găsit, întâmplător, ca și noi, o asemenea poartă. Tot la fel, au alcătuit o expediție compusă din oameni de știință și un comando Waffen-SS care să cerceteze, în speranța descoperirii de artefacte care să ajute la efortul de război. Când au dat peste poartă pe Hitler, în paronoia lui, l-a luat frica. I-a fost teamă ca nu cumva să iasă prin portal o șleatcă de draci care să-l întrebe cum e să gazezi milioane de ovrei și de țigani. A ordonat ca totul să fie îngropat pentru totdeauna, iar ordinul a fost dus la îndeplinire, eroic, de către Locotenentul Heisig a cărui fantomă mă bântuie de pe când am ajuns aici.

Cum se vede, sunt mai multe astfel de intrări, iar distrugerea uneia nu garantează că în viitor alcineva, nu va găsi o alta cine știe în ce condiții și mai ales, cu ce gânduri. Întotdeauna am fost adeptul dictonului: bate fierul cât e cald.

Locotenentul poate primi câte ordine vrea, câtă vreme este în subordinea mea va trebui să asculte de cel mai înalt în grad. Dacă, în schimb, primesc un ordin direct, atunci este cu totul altceva: am fost și sunt loial, am depus un jurământ, și sunt în stare să detonez eu însumi panarama aia, fără nici un fel de… oameni nepereche.

− Te simți jignit, Căpitane, și-ți dau dreptate. Ce propui?

− Spuneți că până la detonarea unei termonucleare ar mai fi 12 ore… Mai amânîm un pic, poate Domnișoara Claire dă de cap la poartă, măcar știm în ce ape ne scăldăm, iar dacă nu, vii trimit pe toți și eu rezolv treaba, curat.

− Analiștii au considerat că nu e suficient, iar ultimul tău raport, cu posedarea, a pus capac. Ordinele sunt clare. Nimeni nu iese de acolo… Inclusiv voi. Pot să detonez, în schimb, aici la intrare. Vă ofer o marjă de 12 ore. Chiar mă simt dator, în pofida oricăror ordine. Trimite-l pe Timber cu jucăriile încoace.

Ăăăă, SIS insistă să-l las să vină la voi. Spune că nu poate să-și lase copilașii nesupravegheați prea mult timp…

Baftă, Căpitane! Și… iartă-mă!

− C-o moarte toți suntem datori.

SIS, apare tropăind. Are sânge pe pumni:

– I-am rupt botul. De ce nu m-ați lăsat de prima dată, că l-am citit!

Dinspre intrarea în grotă reverberează un uruit adânc.

Suntem captivi aici!

*

 

De undeva, din fundul tunelului, se aude un chiot!

Uităm de toate și ne repezim.

Claire, țopăie:

− Și-am reușit! Evrica! Am reușit!

− Bine fată! Dar cam târziu.

Se întoarce către mine și pălește:

− Deci am avut dreptate.

− Da. Prieteni, Camarazi… Avem 12 ore. Douăsprezece ore să punem o distanță cât mai mare între noi și locul ăsta care va deveni mai fierbinte decât haznaua dracilor!

− Stai. Tu nu ai înțeles. Am găsit algoritmul…

− Care ce?

− Pe care să-l trimitem la bază să-l pună pe la decodificat … ca să aflăm parola…

− Care nu-i parolă… Chiar nu pricepi că suntem ciumați?

Povestesc pe scurt: Oamenii sunt mai întâi curioși, trimit câțiva papagali la înaintare dar apoi, când se gândesc mai bine, îi ia cu frică.

Colonelul tocmai a asigurat intrarea, deci pe acolo nu mai putem ieși…

Simt un junghi în creștetul capului și mă clatin. Totul a durat doar o fracțiune de secundă, dar… SIS se repede să mă sprijine:

− Sunteți bine, Domnule Căpitan?

− Sunt bine. Tocmai, cineva sau ceva, mi-a mai trimis informații în stilul ăla personal. Îmi scutur capul și continui:

− Au fost patru intrări în orașul subteran a noastră e ultima, când se închide și asta… iar dobitocii de la Marele Stat Major îl presează pe Președinte să ne bage o termonucleară în cur.

Strob n-are nici o reacție, SIS scuipă gros, Yakusuma mă privește:

− Probabil așa a pățit și Căpitanul Nazist.

− Asta-i sigur. Le povestesc rapid a doua viziune. Și alte două echipe… Suntem ultimii papagali.

− Patru, peste tot patru. Claire dă înciudat cu bocancul într-un bolovan.

Lui Yakusuma îi sclipesc ochii:

− Da! Cum de nu mi-am dat seama. Toate se învârt în jurul lui patru. Ha! Aveau doar patru degete la fiecare mână. Numărau până la opt, apoi multiplicau. Trebuie să trecem în baza opt.

 Îmi cer iertare, domnișoară, dar sunteți genială!

− Vreți să terminați cu toate aceste elucubrații? Tot ce vreau este o succesiune… Ce dracu’! Apeși pe butoanele astea… ce mare filozofie!

Butonez aiurea și fac un salt înapoi. Mereu prezent, SIS mă prinde-n brațe:

Cu un bufnet înfundat, în trei balamale strașnice, ușa de seif se deschide!

− Oops!

                                                                             *

va continua

 

− Cât mă face, coane Nhihăiță?

− Optzeci de marțafoi așa, pentru tine, că te cunosc!

− Văleu! Da’ ce-o avut?

− Ce-o avut te-ar fi costat vreo trej’dă lei dacă-l aduceai la mine din prima. Așa, dacă l-ai dus la Gigi de la sculărie de-o face pe electronistul amator, te costă opt bastoane.

− Și zici că mai tare a stricat?

− E adeptul dictonului: nu dispera, ia un ciocan mai mare…

− Ia, dă-l încoace să mă duc la el…

− Eu ți-l dau. Scot de-l fac cum era și poți să mergi sănătos, da’n te costă un Bălcescu nou!

− Văleu! Da’ di și?

− Apăi, de coane, de! Munca mea plus… daune morale.

− Eu îl iau și-ți dau banii după ce mă rezolv cu Gigi.

− Dacă pui mâna înainte să decartezi lozu’… vezi bâta aia de baseball? Sare singură din cui. Să nu spui că nu ți-am zis!

− Văleu! Că n-o scot la capăt cu tine…

− Vecini, vecini, da’ brânza-i pe bani că vin vremuri căcăcioase!

Scoate, cu o mână tremurândă, portofelul și-mi numără, aproape plângând, 80 de lei:

− Nu mi-a mai rămas nici de-o bere, se vaită amarnic.

− Hai că te servesc eu cu o cană cu bere că, ș-așa tre’ udată lucrarea…

Bea două căni mari și se mai înviorează. Îl conduc la ușă și arăt cu dejtu’ spre ciomagul pus, strategic, într-un colț:

− Dacă vrai, ți-l împrumut pe Scărchinici cât să faci negocierea cu Gigi mai flexibilă. Dar l-aduci înapoi că, ți-am zis, frate-su’ mai mare sare singur din cui!

                                                 ***

 

Sunt sunat pe canalul restricționat de către Colonel. Ascult concentrat și mi se albesc degetele strângând în mână bricheta de argint: Am înțeles, Domnule Colonel! Ordinile vor fi urmate întocmai. Am onoarea, Domnule Colonel!

−SIS!? Marș la Domnul Colonel, are o treabă pentru tine. Am fost reconfirmat în funcție. Hai! Aștepți invitație? Yakusuma, mai durează mult? Ajută-l și tu, Locotenent!

Timber mă privește într-o dungă, dar răspunde prompt:

− Am înțeles! Imediat, Domnule Comandant!

− Strob, ești planton!

− Am înțeles! Să trăiți!

Îi las meșterind și mă îndrept spre capătul tunelui. În peșteră, Domnișoara Claire șade pe un colț de stâncă, balansând lejer un picior și jucându-se cu degetele pe tableta sofisticată. Mă așez alături și-mi aprind țigara. Fumez îndârjit în liniștea aproape perfectă. Tăcem amândoi.

Într-un târziu ridică privirea din ecranul device-lui fixându-mă cu cele două smaralde care-i țin loc de ochi:

− De ce ne minți?

− Eu?

− Tu. Nu te-am cunoscut până acum, dar știu cum erai când te-am văzut prima oară și cum ești acum. O femeie știe… Se ridică și-mi mângâie obrazul:

− Atunci aveai căutătura iscoditoare a vulturului ce-și caută prada din înălțimi, iar acum… Acum ai moartea în privire.

− Mor câte un pic din clipa când te-am văzut prima oară…

− Glumești, dar să știi că și eu am simțit asta atunci când te-am văzut  și-am stârnit fluturii din stomac.

− E un avans, Domnișoară? Putem s-o reglăm între două stalagmite.

− Nu păcălești pe nimeni cu bravade de-astea… cel puțin, nu pe mine.

Mă apropiu de ea și, văzând privirea mea, se trage spre spate. Îi prind casca în mâini și o sufoc cu un sărut. Limba ei se insiduie, un pic, dar apoi mă alungă:

− Deci am avut dreptate. Toată lumea trebuie să știe.

− Lasă-mă cu democrația. Uite-te la mine! Aici… aici e altfel și cred că facem o mare greșeală, dar sunt ofițer, abia ce am fost reconfirmat în funcție de Domnul Colonel. Trebuie să respect ordinele. Pentru asta am fost antrenat și-am depus un jurământ ce trebuie onorat chiar și cu moartea, dacă va fi necesar. Stai în spatele meu orice s-ar întâmpla. Te miști sincron cu mine și fie trăim amândoi și-o să umplem, cândva, câmpiile de copchii, fie ne ia dracu’ și-ai să mă ungi cu smoală pe la șale.

− Mi-e frică, Căpitane… De fapt nu mi-e frică… simt ceva… simt că mi se zburlesc firele de păr.

− Îți umblă unul pe mormânt…

− Ce?

− O vorbă…

Din fundul grotei se aude un zgomot înfundat. Yakusuma și-a pornit tiribomba.  Ne apropiem ca să-l vedem în acțiune. Bucăți de piatră sar în toate părțile și-mi trag viziera la cască. Turația panaramei devine infernală pentru ca apoi să sfârșească într-un scrâșnet de fier pe fier care mai că nu ne-a pocnit timpanele.

− Puteai să zici ceva, din politețe…

− Scuze, Domnule Căpitan. E prima oară când lucrez cu așa ceva. Nu vrea să se oprească…

Mă uit la el, mă uit la drăcia care se tot smucea… scot stiletul: Mori în tihnă. Ți-ai făcut datoria și smulg cu vârful cuțitului, acumulatorul din locaș.

− Vezi?! E suficient s-o scoți din priză…

Yakusuma are un gest de om excedat.

− Dar ce avem noi aici?

De pe sub mănușa mea, cu ultimile fire de praf prelingându-se molcom în lumina lămpilor cu halogen, se profilează un perete de oțel.

                                                                                *

− Să fiu a naibii de n-arată ca o ușă de seif!

Japonezul, mereu dotat, scoate o perie cu baterii și, încet, încet, trăznaia apare în toată splendoarea ei. Simbolurile irizează molcom, cumva misterios, dar net, pe suprafața de oțel polizat.

Nu pot să-mi stăpânesc impulsul și mâna-mi pleacă, parcă, involuntar. Pioletul ricoșează cu un Ding! răsunător, o scânteie, iar în aerul stătut al grotei simțim miros de ozon. Mă uit unde am lovit, nici măcar o urmă:

− Analiză, devin concis, iar Yakusuma și cu Claire își apropie  analizatoarele de poartă:

− Titan, Oxigen supramolecular și ioni de hidrogen. Am auzit despre asta. O structură autoreparatorie. O6 și H+ sunt ținuți la distanță de structura de titan înghețată, dar la cea mai mică fisură reacționează trăgând atomii de titan la un loc. Câtă vreme există suficientă masă, structura rămâne integră.

− Asta începuse să-mi devină clar. Gata! Pauză de masă și două ore de somn. Să stabilim garda… primul Domnul Locotenent, Yakusuma al doilea, eu al treilea, Strob ultimul.

Culcarea!

− Și eu? Ce eu nu sunt…

− Tu n-ai să dormi. E clar că bulinele astea sunt butoanele, oricine, oricând, oriunde le-ar organiza așa dacă are creier peste cerebel. La fel de clar este că nu este cu parolă.

− De ce zici asta?

− Uită-te la chestia asta. Au făcut-o să dureze 5 milioane de ani, crezi că mai aveau vreo speranță că cineva își va aduce aminte de parola ta: ”flores 22 yess” ?!

− De unde naiba știi?!

− Te-am sărutat mai devreme, știi… Miroseai a lăcrămioară și porți 22 la sutien. Ai zis Yess, nu yes, de vreo 5 ori!

− Aș vrea să fiu acolo când o să greșești, pufnește.

Tăcem. O tăcere grea, dar simt cu abdomenul vibrații joase, dansul muntelui, milioanele de tone care se lasă-n jocul gravitației unei planete care se rotește cu peste 1500 de km/oră în jurul axei sale.

Adorm, sau mi se pare…

Kämpfer îmi dă receptorul telefonului de campanie:

− Herr Oberst…

− Ja! La ordin, Domnule Colonel!

Ascult concentrat și mi se albește mâna strângând receptorul de ebonită:

− Ja, ich verstehe! Ordinul va fi executat! Dankt! Lass uns in Walhalla treffen!

Mai verific odată explozivul, amorsele, cablurile… Totul este perfect. Îmi ridic privirea către camarazii de luptă:

− Ehre und stolz! Es war eine große Ehre, mit Ihnen zu dienen!

Ne îmbrățișăm apoi apuc, cu amândouă mâinile, mânerul declanșatorului. Îl răsucesc la dreapta și apăs, hotărât.

Mă trezesc cu ochii în tavanul peșterii. Am fruntea transpirată și corpul mă doare de parcă am fost bătut. Mă reculeg și rotesc privirea. Claire, pe vine în fața porții, îmi simte privirea în ceafă și-mi zâmbește-n fugă pentru a se concentra din nou pe tableta care-i aduce umbre albastre pe obraz.

Strob doarme cu fața în sus, cu mâinile puse pe piept, zici că-i mort.

Lui Yakusuma i se învârt globii oculari în orbite: Ăsta și-n vis inventează câte ceva…

Toate bune da’… unde dracu-i  L’entu’?

                                                                                 *

Va continua

Dezamăgire. Totul se finalizează într-o fundătură. Scanez pe toate frecvențele, nik!

− Strob, stai aici, nici prea aproape, nici prea departe, de pereții ăștia, de fapt… 

− Am înțeles Domnule Căpitan. Am să mențin capul de pod indiferent ce se va întâmpla.

Îl bat pe umăr și alerg înapoi.  Capătul peșterii e la fel cum l-am lăsat, mă uit la ceas, într-un minut ar trebui să ajungă și echipa a doua. Mă las într-un genunchi. Brusc, un val de transpirație rece mă chircește, inima parcă încetează să bată și-apoi, la fel de brusc, totul revine la normal. Mi se pare că aud mișcare de bocanc… unul târâie piciorul: Aaa, am să-l împușc…

− Pe cine vrei să împuști Lieutenant?

Mă scutur leonin: Oops?! Pun palmele pe tăblia biroului și baleiez rapid. La fel de rapid, cu un junghi aproape fizic, mi se încarcă și RAM-urile…

− Bei allem Respekt, Mein Oberst! Realizez familiarismul, zvâcnesc  în poziție de drepți și lovesc călcâiele: Scuze,  Herr Oberst! Doar o problemă personală.

E mai înalt decât mine, mă privește de sus, și mă îmbățoșez. Sunt ca o statuie.

− Da! Da, se pare că Mein Generalmajor a avut dreptate. Îl vei împușca pe acela?

− Da! Fără ezitare.

− Perfekt! Pe loc repaus!  Locotenente… vei conduce o echipă, o echipă de profesioniști.

Face o pauză tactică, iar eu îmi permit doar o sclipire de interes în privire.

− Zi-mi patru oameni în care ai maximă încredere.

− Fără ezitare, Mein Oberst: Spezialkräfte Feldwebel Stein, un profesionist în tot ceea ce înseamnă armament…

− Este posibil ca forța fizică să fie necesară…

− Kämpfer Soldat. 

− Ha! Da! Dar ai să-l poți ține în frâu?

− E un copil Mein Oberst. Trebuie condus cu autoritate părintească… Da.

− Hai la o țigară, să vorbim… Nu mai sta așa de încordat. Tensiunea este bună când o descarci în luptă… Hai băiete, ai trecut testul… Poți alege ce oameni vrei. Mă apucă de cotul mâinii stângi și mă dirijează pre ieșirea din birou. Devin și mai teapăn.

 − Aici nu-i bine, continuă: pereții au urechi, iar dușmanul ascultă, râde, dar privirea îi este serioasă: Hai să-ți povestesc…

                                                                             *

Locotenentul Timber se apleacă asupra mea:

− Ești bine, căpitane? Pot să preiau eu…

Sunt amețit și inima îmi bate înfundat în gât. Dau să mă ridic, dar realizez că nu pot. Sunt ca o cârpă:

− Te rog. Ești invitatul meu!mormăi înfundat.

− Sub nici o formă, se aude în intercomunicație.  Care-i starea, Căpitane?

− Am avut o experiență extrasenzorială foarte intensă. Sunt marcat atât fizic cât și psihic. Presupun că îmi voi reveni, dar deocamdată prefer să deleg comanda. Nimeni să nu execute nici un ordin dat de mine până ce nu sunt consultat de un specialist psiholog care să certifice starea mea mentală.

− Însăși analiza competentă pe care ai făcut-o asupra stării tale certifică că o să-ți revii repede.

Locotenentul Timber, a fost trimis aici cu un scop. A fost ales ca fiind omul nepereche, cel care ia decizia corectă în condiții de stres maxim, decizia de viață și de moarte. Au greșit doctorii, Timber?

− Nu, cred că nu, Domnule colonel, dar… nu pentru asta m-am antrenat. Am fost antrenat pentru a fi lansat în spațiu, nu în groapa asta.

− Ca să ajungi acolo trebuie mai întâi să muști din țărână.  Rămâi la statutul de observator paranoic și decident ultimativ care ți-a fost delegat. Comanda o va prelua SIS. Executarea!

− Ce s-a întâmplat, Căpitane, îl aud pe canalul restricționat.

− O experiență de extracorporalitate, șoptesc în laringofon. Foarte veridică. Eram un căpitan nazist care, se pare, a primit o misiune similară cu a noastră. Ceva, cumva, mi-a răpit personalitatea și a înlocuit-o, câteva zeci de secunde din timpul meu personal, cu cea a acestuia. Brrrr! A fost HD și cu sunet surround, domnule Colonel…

− Da. Nu-i bine. Ai putea încerca o ecranare. Vorbește cu Yakusuma. Poate improvizează ceva…

− Am înțeles, Domnule Colonel!

Mă ridic ajutat de Timber și SIS. Constat că genunchii nu-mi mai tremură, deși încă sunt, lejer imponderabil. Îi dirijez prin tunel. Strob, imperturbabil, mă baleiază cu privirea o zecime de secundă, nu comentează schimbarea comenzii , și raportează, ca la carte,  către SIS:

− Domnule Sergent, în timpul misiunii nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Îl trag pe Yacusuma mai în fundul tunelului și-i fac un rezumat. Îi sclipesc ochii, aproabe perceptibil simt cum i s-au pus rotițele-n mișcare și iar am un frison.

− Dar mai întâi… peretele.

Yakusuma scoate o mie de drăcii din geanta pe care o căra după el și, brusc, mă simt în plus.

− Locotenente? Ai o țigară?

                                                                             *

va continua

Doar 100 metri. După primul cot vedem lumină și, pe o gaură mult mai strâmtă, ieșim…

Vorba vine. Mă trezesc cu țeava unei arme la tâmplă.

− Eu sunt, bodogăn și ridic arma cu un deget. Ce dracu? Cine crezi că mai e în stare să ajungă în cuibul ăsta de vulturi.

Colonelul Ispas ridică palma dreaptă:

− Ave, Căpitane! Iartă-l pe Timber, l-o fătat mă-sa paranoic.

− Să trăiți! Domnule Colonel, m-am prezentat la datorie.

− Bine! Chiar mai repede, vă așteptam peste vre-o două ore, de aici și suspiciunea… ăăăă, să vă fac prezentările: Timber de la…

− Ți-a murit capra mă? Dacă mai îndrepți odată arma către Don Căpitan te pupă mă-ta mort.

SIS, mic, pătrat, cu mutra lui de contabil, se înșurubează cu ochii în privirea lui Timber și face un pas în față. Timber se înnegrește și…

− Atențiune! răcnesc. Sergent, nu ți-am dat permisiunea.

− Timber… pe loc repaus! Așa! E bine! E foarte bine. E foarte bine că ai adus cu tine camarazi devotați, Căpitane. Dar din acest moment suntem o echipă. Tu treci direct în subordinea mea. Înțeles?

− Tare și clar, domnule Colonel!

− S-a înțeles? Se întoarce către camarazii mei de arme.

− Tare și clar, Domnule Colonel! Răcniră ei la unison.

− Bunnnn! Continui… Deci: Domnul Locotenent Timber de la N.O.A, are niște jucării cu el… urâte, aș putea spune.

Hai, haideți…

Cotim la stânga și intrăm într-o altă grotă, mai spațioasă. Aici stive de containere de toate mărimile și, în jurul unei sobe cu inducție, trei persoane. Se ridică când ne văd venind.

− Domnișoara Claire, expert în limbaje… Alde rânjește și-și umflă pectoralii.

…Cibernetice și limbi moarte.

Asta din urmă îmi smulge și mie un zâmbet.

− Nu vă hliziți! Minionă, roșcovană și cu ochii verzi, un fel de svârlugă de torent, domnișoara Claire ne strânge mâinile, iar când ajunge la Alde râde și-și retrage brusc mâna. În secunda următoare Alde, la vreo sută de chile, se rostogolea în praful milenar al peșterii.

Eleva voastră la Aichido, maestre. Se înclină adânc. Acum vă amintiți de mine?

− Doamne! Tu? Erai… vin mai aproape. Ești tu… O ia în brațe.

Schimb o privire cu Colonelul:

− Vă las a vă cunoaște mai îndeaproape. Pentru că are mai multă vechime aici, sergentul Yakusuma preia comanda.

− Hai!

Pășim sincron spre interiorul grotei. Don Colonel și-a strâns palmele mari, de țăran, la spate și pășește adâncit.

− Care-i treaba Don Colonel?

− Puiule… Mai ții minte când am aruncat cele trei MOAB?

− Da. Nu uitați că m-am opus formal, grație funcției. În loc să-i nimicim, i-am dispersat, iar acum vânăm iepuri în deșert.

− Uită! Acum problema e alta… Studiul geologic de impact a descoperit o structură imensă, un megalopolis, chiar aici, sub munții ăstia. Am trimis o echipă de geniști, nu s-a mai întors nimeni. Am mai trimis una și am pierdut-o și pe aceea. Situația a ajuns, grație unor guri spurcate, Colonelul scuipă pe jos, la Națiunile Unite. Suntem somați să dăm explicații.

− Problemă? Am dus noi oameni pe Lună și n-a comentat nimeni. Niște poze… să vă învăț eu?

Colonelul zâmbește:

− E-adevărat, nu puteam să ne sacrificăm oamenii. Nu aveam scuturi suficient de puternice ca să-i protejăm de centura Van Allen, dar totuși, să știi că modulele chiar au aselenizat. Noi am fost primii pe Lună și tot noi am cartografiat partea întunecată. Lucrurile s-au schimbat. Se întoarce spre mine. Tu ce crezi că e aici, Căpitane?

−?

− Hai! Așa. Basic.

− Mi-ați citit atent dosarul… Ei… da. Am zis odată, eram beat, că nu suntem nici primii și nu vom fi nici ultimii de pe acest pământ și că istoria care începe de la cinci cifre va fi mereu falsă.

− Acum suntem la șase cifre. Suntem norocoși să te avem pe tine și ca militar, ofițer cu multe merite, și oleacă filozof, un om care este destupat la creier.

− Ușor, Domnule Colonel. Vreți să spuneți că aici este o construcție mai veche de un milion de ani?

− De fapt, dragă Căpitane… dacă e să ne luăm după ce ne-au transmis dronele… are peste 5 de milioane de ani.

*

Ne întoarcem la tabără.

− Atențiune!  Ne împărțim pe trei grupe. Prima: Domnul Colonel împreună cu domnul sergent Smith și soldat …

− Aegis…

− … Aegis, vor asigura baza. Locotenent Timber, sergent Yakusuma și domnișoara Claire vor fi echipa a doua. Eu și cu sergent Strob, a treia. Noi vom fi în avangardă, echipa a doua, sprijin logistic, echipa a treia ariergardă și sprijin tactic… să sperăm că nu va fi nevoie.

Executareeeea!

 

Echipa a doua, atențiune! În caz că pierdem contactul, luați legătura cu Domnul Colonel. El va stabili următorul curs. Insist! Indiferent ce veți auzi, sau vedea, nu deviați de la program.

Hai, Strob!

Ne adâncim în grotă. Când lumina slăbește pornim proiectoarele de pe căști. O peșteră banală… stalactite, stalagmite… aud reconfortant, pasul ușor al sergentului care se ține, perfect după regulament, în urmă la trei pași și-n unghiul meu mort.

− 500 de metri?

− Am numărat 723 de pași, Domnule Căpitan.

– Bine. Ne oprim. Baza? Cum ne auziți? Am făcut  „Step one”, totul normal. Perfect!  Să avanseze echipa a doua. Hai băiete.

Lejer, tunelul se lărgește și intrăm în peștera propriu zisă. Peisajul e fabulos, lanternele noastre halogen producând refracții și reflexii multipe în cuarțurile care ies din straturile de gresie…

− Stinge!

Îl felicit pe Strob. A reacționat practic instantaneu…

− Voiam să vă zic același lucru. Reflexiile tindeau către o organizare pe care am localizat-o aproximativ la ora 14.

Mă dezumflu și-n același timp mă umflu la loc: Strașnic băiat!

− Să ne camuflăm.

Ne chinuim pe întuneric să ne tragem peste cap pelerinele de camuflaj care ne vor face să arătăm ca niște stafii de prin povestirile secolului XIX .

− Domnule Căpitan, nu avem siguranța acestei costumații. Permite-ți o diversiune?

− Be my guest!

O grenadă cu fosfor se dă de-a rostogolul până în celălalt capăt al peșterii unde explodează în jerbe de lumină.

Nu stăm, ne strecurăm pe lângă stalagmite, avansăm, avansăm. La un moment dat în urma noastră un fulger violet zdrobește o parte a peșterii.

Stalactite se rup și pică precum niște pumnale, dar strategia a avut succes. Suntem acum la adăpost.

Mă așez sprijinit în rucsac și realizez, pentru prima oară, că nu mai sunt tânăr. Inima bate galopant, iar un genunchi pare că are personalitate proprie. Mă așez pe el.

Mă uit la Strob. În afară de o cută pe frunte se pare că n-are nici pe dracu’. Mă citește:

− Domnule Căpitan, sunt învățat să lupt cu oamenii. Aici…

− Cheamă un vultur, sergent, îl împung amical.

Mă salt în picioare: Mi-e frică și să deschid stația. Cât ai avut la aruncare grenadei?

− Binișor…

− Aruncă baliza asta cât mai aproape de intrarea în peșteră. Trebuie să avertizăm echipa a doua.

Mufez la intercomunicație, fac un mesaj și-l comprim. Va fi doar un puls RAR de 17 milisecunde.

Sergentul își ia avânt și aruncă baliza exact ca la antrenament: dublând efectul inerțial cu căderea în genunchi. Drăcia parcurge aproape 50 de metri și se oprește la intrarea în peșteră. Aștept. Aștept. Nimic! Declanșez semnalul. Iar nimic. Liniște.

Mă întorc către Strob:

− Hai! Treci în față. Se pare că drăcia funcționează doar o dată, sau are nevoie de timp pentru rearmare.

− Asta o să verifice Domnul Locotenent Timber, rânjește Stob.

Zâmbesc, dar mă și îngrijorez. Timber pare a fi prea impulsiv…

În fața noastră un gang cam la trei metri înălțime și patru lățime.  Ceva se schimbă. Avansez vreo doi metri și-l dau pe sergent deoparte. Mă lupt cu panarama de cearșaf de camuflaj până când, din spate, Strob mi-l trage peste cap. Salt viziera de la cască și-mi pun ochelarii:

− Daaaa, pipăi cu mănușa, aici e mână de om.

Pun halogenele pe maxim.

Gaura, parcă săpată în antracit se pierdea în depărtare irizând albăstrui în circumferințele unei freze de tunel.

va continua

Brusc, creierul meu începe să tureze de nebun.

Este singura explicație pe care am găsit-o.

Presupun că e un fel de joc de șah cu destinul, un joc cu mult mai multe variabile, dar pe care inexplicabil reușesc să-l deduc, să-l intuiesc într-o sclipire aleatorie și doar atunci când urmează a fi implicat în ceva cu sfârșit nasol pentru mine.

Ca și cum aș înțepa balonul timpului, dar nu prea adânc, zecimi de secundă, maxim o secundă jumătate, atunci când e groasă rău.

M-am prins greu de asta, îmi spuneam: deja vu, mă păcăleam singur, dar când evidența a început să bată statistica, am început să mă iau în serios, și-a naibii să fiu de n-am scăpat de moarte, la mustață, de suficiente ori pentru a primi titulatura de „mare norocos”.

Iacă, nu mai târziu de azi.

Sergentul Smith John Smith, SIS cum îl alintăm, apare transpirat și-și bagă mutra de contabil cu mânecuțe pe de după ușa cortului:

− Don Căpitan, o depeșă urgentă.

− Zi!

− N-am ce zice… e codată.

− Oops! Și ce dracu’ transpiri așa, pute de-aici…

− Pute, pute! De câte ori am primit de-astea s-a înjumătățit batalionul. Pute-a moarte!

− Hai nu mai fi așa dramatic. C-o moarte toți suntem datori.

− Vă râdeați pen’ c-o amușinați de departe, dar noi, talpa, tot cu morcovu-n cur.

− Lasă filozofia. Vezi codurile’s pe masă, lasă-mă să-mi tihnească cafeaua și țigara.

− Am înțeles! Să trăiți! Îi sticlesc ochii căci tocmai ce i-am zis că am totală încredere în el, de parcă trebuia s-o mai zic. Am trecut amândoi prin atâtea mizerii încât suntem aproape frați siamezi.

− Eeee? Ce zice?

Se întoarce către mine cu o mutră nedumerită:

−  Nu pricep nimic.

− Logic! Da-ia te-am și pus s-o decodifici.

Se dezumflă văzând cu ochii și rânjesc:

− Citești odată, sau trebuie să-mi pun ochelarii?

− Zice că să ne prezentăm la niște coordonate… o echipă restrânsă. Să cedați comanda batalionului către Domnul Căpitan Adalbert… Adică cum?

− Adică ordinul se execută, nu se comentează.

Sună adunarea, vin și eu în cinci minute.

 

Locotenentul Carol mă privește siderat:

− Păi…  Aici scrie că s-o duc pe Juliana la reparat… Da’ fata n-are nika! Îi bierfectă, tocmai ce-am scos-o din revizie…

− I-am descoperit eu o bubă. Hai! Lasă vrăjeala. Execută ordinul fără comentarii. A dracului democrație… Și voi?! Ce stați pă vine ca niște muieri constipate? Marș în elicopter!

Survolăm Platoul Gihert la cea mai joasă altitudine, aproape la rasul solului, ne strecurăm printre vârfurile Ailatoh și Pincab și picăm în depresiunea glacială Loho.

Silențiosul elicopter Lunhot toarce ca un motan care visează mii și mii de mâțe. Îi fac semn lui Carol:

− Acolo! Pe dâmbul ăla de calcar.

Dă să zică ceva, dar când vede că scot siguranța de la holster tace și se concentrează asupra comenzilor. Are doar trei metri pătrați pe care să aterizeze și vântul bate-a dracului.

Descărcăm echipamentul bătuți de rafale din toate părțile căci Carol o ține  pe Juliana la 50 de centimetri de sol.

− Strici ceva la ea, o duci la ”Siloz” și-apoi uiți că ai călcat pe-aici, da?! Că altfel nici de pluton de execuție n-o să ai parte. Mă bat cu palma pe holster și-i arunc casca.

Saltă animala cam brusc, mai să ne arunce de pe platoul minuscul.

Suntem patru: eu, SIS, majorul Alde ăl cu centură neagră și mulți DAN și lunetistul Strob. Umflăm echipamentul și ne tragem la adăpostul peretelui de stâncă.

− Ce dracu’ căutăm noi aici, Don’ Căpitan?

− Pe mă-ta goală. Dacă mai aud vre-un comentariu, pe cinstea mea dacă nu vă sparg botu’. Nu te rânji, Alde!!!

                                                                                 *

 − La dreapta.

Ocolim moțul de stâncă și ajungem la o terasă cu aspect de cărți de joc aruncate în ”pas”. Felii prelungi de calcar, întrerupte de straturi mai rezistente de feldspați ne povestesc o geologie bătrână în care apa și aerul și-au făcut, cu brio, datoria. Mă aplec precaut. Sub noi, următorul punct stabil e la vreo 500 de metri. Te transformi în omul zburător până ce gravitația îți rupe botul în stâncile de dedesupt. Văd un șir lung de pitoane: Pe-aici!

− Strob, ai onoarea!

Vasili Strob cântări din priviri cestiunea și începu să scoată dintr-un rucsac tot felul de scule: corzi, pioleți, colțare, carabiniere și alte jucării pe care nu le pot identifica. Verifică cu pioletul stânca, alege o pereche de colțari și-i fixează cu o enervantă pedanterie pe bocancii de alpinism.

De fapt tot ceea ce face sergentul Strob se poate încadra în capitolul premeditare. Totul este socotit, analizat și pe față și pe dos, de zeci de ori înainte de a lua o decizie, dar… apoi, acea decizie este implacabilă.

Când la vârsta de 11 ani întreaga familie i-a fost ucisă într-o răzbunare între bandele din port, tânărul Strob i-a ucis cu sânge rece, metodic și foarte inventiv pe toți membrii bandei rivale sfârșind în a fi prins de FBI pe când încerca să lichideze și pe capul acesteia care ceruse protecția poliției.

Condamnat la moarte, la împlinirea majoratului i s-a oferit șansa de a servi patria ceea ce a și făcut cu brio până când a ucis un sergent care și-a depășit atribuțiile.

Nu am regretat niciodată efortul de al scăpa de plutonul de execuție: Este un excelent executant, tăcut, metodic, și fără scrupule.

Îl văd acum cum întinde două rânduri de corzi pe pitoanele existente. Verifică un piton, nu-i place și-i mai aplică două lovituri. Tot nu-i place așa că scoate o mașinărie și bagă un fel de șurub în stâncă, agață de el o carabinieră și-și continuă deplasarea. Nu-l mai vedem, dar la un moment dat coarda se întinde și vibrează de două ori. Putem trimite echipamentul.

 

Trec primul și, după ce cotesc, holbez ochii:

 Strob, pe vine la intrarea într-o grotă, dă de mâncare la doi vulturi uriași. Îmi face semn să mai adăstez un pic și-n timpul ăsta examinez locul.

Apele infiltrate de pe creastă și-au găsit un debușeu prin stratul moale de calcar creînd în peretele stâncos o grotă cam de trei metri înălțime și șase lățime.

Sergentul mângâie pe creștet pe unul din vulturi și-apoi îi ușuiește. Incredibil, cred că au patru metri în deschiderea aripilor. Din nou trebuie să-mi reconsider punctul de vedere asupra acestui om extraordinar.

Mă trag și aterizez în grotă. Smucesc coarda.

 Vin și ceilalți, ne aburcăm rucsacurile în spate și, trăgând după noi echipamentul pus pe role, ne afundăm în întunericul grotei.

                                                                               *

va continua

Taică-miu de-al doilea, pentru a-mi intra în grații, cu ricoșeu spre maică-mea, îmi făcea mici cadouri printre care și un aparat foto Certo, italian, cu film îngust. Am tras 24 de poziții, le-am developat, am făcut și niște poze… Film… nu se mai găsea. Taică-meu a zis că o să găsească el, pre când va prinde o delegație la Bucale… L-am pus pe un raft și acolo a rămas.

Camera mea, de la etajul unu, era exact deasupra copertinei de la intrare în bloc. Mă țipă mai mult șoptit o dihanie de amic, la intrarea în bloc:

− Măăă! E ziua lui Violeta. Ne-așteaptă pe toți, a ei sunt la Lipoveni.

− Îu! Ce să-i duc? Ce cadou? Îmi pică ochii pe aparatul foto.  Mititel, frumușel… ce mai: Ăsta-i!

După ce s-au culcat ai mei eu am încălecat pervazul, de pe copertină m-am agățat de grilajul, antifurt, al vecinului de la parter, jos și… țuști , la petrecere.

Anii 70, numai droguri nu aveam… O iau deoparte pe Violeta:

− Iubire mică, ceva care să imortalizeze această gingășie. Îi dau pachetul, fata cade pe spate: Ce frumos e! eu o prind…

− Și ai să-mi faci poze?

− Da, iubirea mea!

− Multe?

− Infinte… E ușor de folosit. Uite… apeși doar aici, pe butonul ăsta. Hai că aici ne vede lumea…

− Așaaa, trage pătura , să se vadă cearșaful, așa, țumpa. Acuma’, tu. Jos boarfa!

− Da’ ce urât vorbești, așa ți-am zis eu când jucam volei?

− Mi-ai zis că n-am alonjă, iaca, acu’ o să vezi și alonja. Hai!

 

La vreo două săptămâni, într-o zi care a început absolut normal, când vin de la liceu, mă așteaptă taică-miu încruntat rău:

− Ia… Hai încoa!

O iau pe urmele lui spășit tare: Oare ce dreacu’ a mai aflat? Să fie aia cu profu’ de sport?

În sufragerie, tatăl lui Violeta. Pe masă, un vraf de poze: Hopa?!

− Păi… Aparatul era gol… bâigui.

− Boule, ripostează tata. Am vrut să fie o surpriză.  Am încărcat eu un film nou adus de la București. N-am apucat să-ți zic. Tovarășul Agafiței a dus filmul la atelier… și uite poze!

− Oooo! Tare surpriza. Pot să le văd și eu, întreb nevinovat și scandalul izbucnește.

***

E unu noaptea. Blocul a adormit. Ca o fantomă mă strecor în sufragerie. Vitrina cu porțelanuri, caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie.

Deschid, cu mii de precauții, geamul din camera mea, îl încalec, și pășesc pe copertina de la intrarea în bloc. Balconul vecinului de la scara doi, grilajul celui de la parter, sunt jos și încerc să-mi liniștesc inima care-mi bate, surd, în piept.

Mașina lui tata e tot acolo, în parcare, deschid portiera și mă așez la volan. Una e să conduci o mașină pe câteva drumuri de țară, alta e să … zgomotul făcut de pornirea motorului mi se pare infernal și deja îmi pare că toată lumea a ieșit la geamuri arătându-mă cu mâna.

Mușc din buză: „Nu fi idiot!”

Îmi pun pălăria de pai, a lui taică-meu, pe cap, și, cu speranța că milițienii s-au dus pe la casele lor, intru pe bulevard.

La o intersecție, unul rătăcit, care avea deja un pește-n plasă. Trec agale și ridic pălăria așa cum l-am văzut făcând pe taică-meu.

GPS-ul intern mă duce exact în fața porții, trag mașina mai în spate, să nu bată la ochi, și mă apropii de gard:

− Hău! Se aude un lătrat gros și somnoros.

− Sunt eu, Leu! Șoptesc și-i întind mâna printre uluce. Ăsta amușinează și mi-o linge, iar eu nu aștept și sar pârleazul. Îl mai mângăi un pic pe sub falcă și, cu el la picior, ajung la fereastră: ciocănesc ușor.

Nici o mișcare.

De-odată mă ia cu transpirații:

„Dacă fătuca și-a bătut joc de tine și iese mă-sa, taică-su, sau mai rău, cine știe ce cetățean onest al comunei căruia i-am violat domiciliul și-ncepe să strige: Hoții, măăă! ”

Nimic. Leu se gudură la piciorul meu cerând atenție, probabil simțind valul de adrenalină care-mi țâșnește prin toți porii.

Mai încerc odată de data asta cu un ritm: ta, ta, ta …ta! ta, ta!

Înăuntru se simte foială, geamul pârâie cu un zgomot înfiorător de vopsele încleiate, și un chip adormit apare:

− Tu?!

 

Patul ei e ca un puf în care o cufund. N-o văd, dar o simt și buzele mele, lacome, o sărută pe buze, pe gât, coboară spre sâni și le soarbe aroma, ea geme, iar eu insist coborând și mai jos cu palmele ei frământându-mi părul… În brațe o strâng, adânc o pătrund.

Gâfâi încet, iar ea preia controlul:

− Cum ai venit? Cum de n-a sărit Leu pe tine, ce facem acum?

− E doar trei de noapte, și-i singurul fapt care contează, iubirea mea.

 

La vreo câteva săptămâni:

− Caterină, vezi că plec cu Mihai la Service, cred că am un por la rezervor…

 

Mă strecor ca o fantomă. Vitrina cu porțelanuri, caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie… Caseta-i goală.

Se aprinde lumina:

− Ia să-mi zici tu mie, pe unde te tot frăsui noaptea?

 

− Păi… eu, încep cam abrupt.

− Mai încet, că se scoală maică-ta și ne-am ratat amândoi!

Se scarpină încet pe chelia incipientă, de după mărturisirea mea aproape incoerentă.

− Dobitoc nu ești, declară umblând la vitrina cu băuturi. Scoate sticla de Jack Daniel’s, mândia lui, și două păhăruțe. Toarnă atent și-mi înmână unul din pahare. Bea!

Mă privește pe deasupra paharului:

− Da’ tâmpit ești!

− Cum, mă, continuă fixându-mă pe deasupra paharului, să iei mașina și să te duci la dracu-n praznic? Asta-i una! Dar dacă apărea taică-su și te prindea pe felie, tâmpitule!?

Conducere fără permis, una la mână, violare de domiciliu, a doua la mână, act sexual cu o minoră, a treia la mână, școala de corecție te mănâncă și, după ce ieși, la majorat, te mai judecă odată… Ți-ai futut norocul și viitorul, că te-a mâncat între craci!

Se face o liniște de s-a auzit cum trage unul apa la etajul trei.

Oftează:

− Ce n-ai băgat-o și tu în niște tufe… și înainte să răspund, așa ca pe o revelație pe care, brusc, a avut-o: Mai știe cineva?

− Nu! Cin’ să mai știe?

− Nu te-ai lăudat…?

− Eu?!

− Mâine pleci la unchi-tu Alex, la Timișoara. Fă-ți bagajele, stai până la toamnă.

O vară, la șaisprezece ani, e ca un secol, la șaizeci… Când am revenit acasă imaginea Cameliei era deja ștearsă, și bine acoperită de vina socială ce-mi mai bântuia insomniile.

Apoi, ea s-a ascuns într-un hard din ce în ce mai aglomerat și prăfuit al unei vieți haotice, până azi când lacrimi curg pe geam și ochii ei mă cheamă.

Mă scutur de frisonul care m-a cuprins:

”La naiba! Nu fi laș, măcar acum, în ultimul ceas!”

Trec în hol, îmi trag hanoracul și ies în ploaie:

− Vin! Vin la tine, șoptesc cu lacrimile ei pe buze.

După jumătate de secol, mă întorc la tine!

***