Ajutorul meu e o ajutoare. Minionă, roșcată cu ochi gri și-aș jura că-i irlandeză. Se prezintă fără formalități:

− Eu sunt Ella. Vă conduc la Biroul Dumneavoastră.

O ia înainte și constat că mă holbez la dansul ei de șolduri. Calcă felin, parcă pipăind înainte de a pune piciorul, ceea ce produce un balans hipnotic al feselor mici și rotunde.

O ușă. Îmi dezlipesc privirea când se întoarce:

− Biroul dumneavoastră.

Chiar așa. Hopa! Chiar scrie numele meu pe geamul ars cu acid fluorhidric. Pipăi scrisul și realizez că sunt de-a dreptul patetic, dar ce să fac… Niciodată numele meu nu a fost scris pe altceva decât pe chitanțe de debit.

Fata trepidează. Apuc mânerul și intru cât mai hotărât cu putință. Un birou cochet, observ și un filtru de cafea…

− Aici pot să fumez?

− Da.

− Aaaaa! Mă trântesc în scaunul din fața biroului și-mi aprind o țigară.

Prompt, Ella apare cu o scrumieră. Se uită la mine, pornește și filtrul…

− Trag adânc două fumuri, nicotina migrează spre trigemeni și de acolo serotonina se împrăștie în tot organismul. Mă relaxez:

− Să știi că eu prefer cafeaua neagră la ibric și cu caimac.

− Am reținut. Better?

− Yap!

− Aveți un dosar pe masă. Să vă pun în temă, pe scurt:

Avem un depozit. Unul printre mii. Acest depozit este jefuit sistematic. Am făcut plângeri la Poliția Metropolitană, am montat camere video, am adus echipe de detectivi particulari. Totul în zadar. Mărfurile continuă să dispară. Ba se strică camerele, ba agenții sunt momiți într-o parte, iar când se întorc găsesc depozitul gol, eee, demențial.

Mă uit la ea. Gâfâie de indignare, obrajii i s-au înroșit, iar părul parcă e și mai roșu. Degajă o feminitate debordantă așa că mă salt de pe scaun, o apuc de subțiori și-i strivesc buzele de ale mele.

Se zbate, mă lovește cu mâinile, cu picioarele și apoi se înmoaie. Dau să o strâng în brațe când un genunchi în boașe îmi taie răsuflarea. Cad pe spate și mă ghemuiesc: Abține-te că strici tot, boule! ronțăi pe dinăuntru. Aaaaa! Icnind mă târâi în scaun.

− Cafea naturală cu caimac, cum ai cerut, continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Turcească nu știu să fac. Da. Ai dreptate. M-am implicat personal, pentru că am fost, inițial, acuzată că aș sta în spatele acestor furturi. Abia după ce FBI și-a declarat, informal  ”rămâne sub supraveghere” neputința, am fost reabilitată și mi s-a permis să caut o altă soluție. Iar după multe nopți de nesomn, te-am găsit pe dumneata… Domnule Greeg.

Ridic o privire stânjenită:

− Eu? Mă mai frec între craci și o speranță răsare din nou: De ce tocmai eu?

− Nu te uita la mine cu ochii ăia de macho bătrân. Am avut pe listă inși mai capabili ca tine, dar politica firmei nu mi-a permis. Doar tu ai trecut testul de încredere. Mai ții minte? Ai preferat un sperjur decât să-ți trădezi colegul și apoi ai demisionat. Firma a considerat că ești cel mai de încredere deși eu preferam pe altcineva. Mai capabil, mai rațional.

− Cine? Gâjâi.

− John McCanin.

− Scump. Scump… Un 007 modern, zi că nu te-a refuzat.

Face bot. Mă uit la ea și tot autocontrolul se duce dracului…

Întinde o mână micuță:

− Ai o obsesie. Da. M-a refuzat.

− Măcar să te iau în brațe și să alerg de jur înprejurul biroului. Îî? Altfel spun că refuz postul!

Râde:

− Ești nebun. Ești nebun de legat.

Nu mai aștept. O înfulec în brațe și încep să fac ture cântând:

What will we do with

A drunken sailor

What will we do with

A drunken sailor

Early in yhe morning?!

To kiss a lovely …

To kiss a lovely …

Irish girl!

Cineva bagă capul pe ușă. Un puști cu tichiuță de mesager. Privește siderat, eu mă înec și-o pun pe fătucă jos, el înghite în sec și pronunță:

– Este cineva aici… pe nume Aillin?

*

Trag de veston și împing falca înainte :

− Ce treabă ai cu el?

− O persoană, care așteaptă în garajul subteran , m-a trimis cu acest plic…

− Dă-l încoa! il trag dintre degete. Liber!

Puștiul se retrage doi pași de-andărătelea apoi face o întoarcere militărească și dispare de după ușa de sticlă.

Privesc plicul, îl bat un pic de podul palmei stângi:

− Stai aici. Am o treabă de cinci minute. Cum se ajunge în parcarea din subsol?

− Sunt două lifturi… pe mâna dreaptă, dar… ce s-a întâmplat?

− Treburi personale. Câteva minute. Stai cuminte aici. Mă întorc imediat.

Cobor în parcarea din subsolul clădirii:

− Van Helsing, sunt aici!

− Te caut de mult Aillin…

− M-ai găsit. Să rezolvăm repede pentru că am treabă.

− Fie pre voia ta.

Aruncă pelerina pe spate și cu un svâcnet face să apară sabia de Toledo.

Scot și eu tanto-ul și-l scutur. Cu un sunet cristalin, reverberant, se depliază într-o ichigo mortală.

Ne apropiem.

Mă atacă cu o lovitură seigan transversal-laterală și de sus în jos. Mă rotesc la 30 de grade și las lovitura să se scurgă în lungul tantoului auzind cum vârful lamei lui scrâșnește pe betonul parcării. Instantaneu fac o harai și apoi o suwari Migi  de împungere la care el ripostează în hidari și face pasul înapoi.

 Ne privim fără ură și începem să ne rotim căutând lovitura decisivă. Incremenește în jodan cerând lovitura finală. Refuz jucând scurt pe ambele picioare și atunci se năpustește. Sincron cu parada mea aud un foc de armă. În timpul oprit îl văd cum se întoarce din tors, iar lama sabiei taie glonțul în două. Nu aștept. Fac o  ko gasumi pe piciorul stâng, iar lama tantoului expandat îi taie capul. Apuc să văd ultima lui privire apoi capul se rostogolește izbindu-se de un perete. Trupul rămas fără stăpân mai face un pas spre mine apoi se prăbușește cu un bufnet sec pe podea.

Nu am timp de jubilări. Mă ghemuiesc pe piciorul stâng și fac o piruetă. Fumul încă nedisipat al împușcăturii se vede de după un stâlp. Fac un tonou pe spate și-n ghemuit pășesc rapid spre stâlp. Îl ocolesc prin stânga decis pentru o  kedai devastatoare, dar încremenesc cu tantoul deasupra capului.

Prăbușită în genunchi Ella plânge cu sughițuri. Pistolul căzut pe beton încă fumegă. Mă ridic. E în plină criză talamică. O las acolo și mă îndrept către trupul căzut într-o rână. Îl întorc, cu piciorul, pe spate:

− Adio, Van Helsing. Când lama tantoului îi atinge inima mă cuprind fiori reci. Mă răsucesc în vârtejul de energie și ajuns la limita suportabilității răcnesc din toți bojojii. Sunetul, animalic, reverberează în imensitatea garajului.

Când îmi revin trupul a dispărut. Retractez tantoul și-l pun în holsterul de sub brațul stâng. Mă ridic și simt efluvii de energie care caută să se acomodeze cu noua lor persoană. Mi-e greață și vomit greu, totul, până la o fiere verde maronie.

Simt o mână mică pe umăr:

− Ce s-a întâmplat aici? 

Va continua

Încăperea era imensă. Cel puțin 10 metri lățime și vreo 25 lungime. Pe marginea dreaptă, o fereastră în doar trei piese lăsa să se vadă panorama orașului privită de la etajul 30. Dușumeaua era compusă, savant, din pătrate albe și negre care păreau, în perspectivă, că-și păstrează mărimea. La o extremitate, un birou pe măsură, numai inox, și o tablă grea de sticlă, rotit la 30 de grade spre fereastră. Nimic pe el. În spatele lui un fotoliu tapițat în piele neagră.

Totul lustruit, polisat, aseptic, încât m-a dus cu gândul la o morgă și brusca mea imagine, disecat pe tăblia de sticlă, cu sângele curgând pe dușumeaua lucioasă, făcu să mi se încleșteze coloana vertebrală.

Hârâi adânc din fundul pieptului, mai trag și de prin sinusuri, și proiectez o flegmă groasă, cleioasă, care se lipește cu un plescăit pe un pătrat negru. Încep să mă simt mai bine.

Simt mișcare: În stânga se deschide o ușă atent mascată în tonurile de gri care fac jocuri pe pereți și apare un personaj cu aspect de scrumbie afumată.

Jigodia e mai ’nalt ca mine, filiform, aseptic, mumificat, și chiar mișcările lui trădează, parcă, o artificialitate robotică.  În mâna dreaptă are o singură coală de hârtie pe care o ține ca pe un stindard. Trece pe lângă mine cu privirea înainte, ca la paradă, și calcă în flegmă, înșirându-o apoi, pas cu pas, douăzeci de metri, până la masa de disecție.

Mă stăpânesc cu greu.

Regește, se așează în fotoliu, ridică hârtia în fața ochilor și pare că i s-au terminat bateriile.

 Intru și eu în stand by mutându-mă ideatic în crâșma lui Gogu cu o halbă aburindă în mână.

− Apropie-te, aud, și mai să vărs berea pe mine.

Straniu. Pe măsură ce mă apropiam, iar pătratele se alungeau, observ și o fină translare laterală care îmi creează impresia că stau strâmb și o să alunec pe fereastră afară.

”Arhitectul ăsta e un geniu” gem pe dinăuntru și mă lupt cu urechea internă pentru a accepta noile coordonate date de ochi. Ajung în fața biroului. Scrumbia mă privește cu ochi morți de-o săptămână:

− Putem să avem încredere în dumneavoastră?

Asta e prea mult. Omul știe să se folosească de  voce. Mă întorc și dau să plec. Fac cam juma’ de drum când din spate aud:

− Bine, domnule! Considerați-vă angajat.

Mă rotesc pe jumătate:

− Și nu se putea fără circul ăsta?

− Ne cerem scuze. Referințele dumneavoastre sunt cam… încâlcite. Am preferat o examinare in situ.

− Perfect. Deci…

− Veți fi preluat de la ușă.

Ridic un deget.

Mă privește ca pe un rahat uitat în ploaie:

− Mai este ceva?

− Da, rânjesc, și-i arăt urmele de flegmă.

Nici o tresărire pe fața aia de cașalot în putrefacție:

− Mulțumim pentru prezență, domnule Greeg.

Ridică hârtia și rămâne iar fără acumulatori.

Ezit o secundă în dorința nebună de a mă repezi să-i strivesc creierii de masa aia de sticlă, și-apoi tot eu pufnesc pe interior: Dă-l în mă-sa de… de…. nu găsesc cuvântul și-atunci ies val-vârtej.

Închid ușa și, brusc, cu un frison, revin în lumea reală:

Lumină blândă de becuri cu incandescență, mochetă, un birou de lemn, decent, la el o fătucă frumoasă și ochioasă, respirații, undeva o tuse, zgomote discrete de viață, mă recalibrez.

Fătuca îmi zâmbește:

− O secundă domnule inspector. Imediat vine ajutorul dumneavoastră care o să vă pună în temă. O cafea? Mă tem că nu puteți fuma aici…

    Va continua                                                      

− Nu înțeleg ce căutăm în pustietatea asta. Secretarul Personal al Directorului Executiv al Companiei Miniere Minerals se frecă cu aplicație la dosul dolofan, greu încercat în ultimile ore de când călărea o iapă, nărăvașă și încăpățânată, pe urmele șefului lui. Tot drumul Sergio Brad stătuse încruntat și inabordabil încât, cunoscând bine marfa, John se abținuse a pune întrebări. Acum, cum se apropiau de locul pe care directorul îl indicase, consideră că e bine să afle câteva detalii.

Fără un cuvânt acesta îi întinse o hârtie.

John citi:

”Mă însor cu fata lui Ravisan. Mai poți împiedica asta doar dacă vii pe Marte fix în locația și data de pe verso.”

− Cine se însoară în asemenea pustietăți? Ești sigur că-i scrisoare de la băiatul tău?

− Sigur. Am stabilit un cod pe care-l știm numai noi doi, tocmai pentru situații speciale, cum a fost războiul, pentru a putea comunica printre rânduri. Codul e acolo.

− Și ce așa o mare nenorocire, o suci secretarul. Dacă se iubesc…

− Nu înțelegi?! Cum să se însoare băiatul meu cu fata rivalului de-o viață care mai e și liderul de sindicat al companiei pe care o conduc. E imposibil! Toți vor zice că am făcut pactul cu diavolul, toți, în frunte cu măgarul ăla de Dromickete, vor râde de mine cum că fata lui i-a sucit mințile băiatului meu.

Nuuuu, așa ceva este imposibil, și nu se va întâmpla decât peste capul meu.

Terminară de urcat un povârniș aspru care urma să-i scoată pe platoul stâncos ce domina de la înălțimea de aproape o mie de metri un podiș calcaros când, de după un șir de stânci se auziră glasuri care, pe tonuri ridicate, discutau în contradictoriu:

− … peste poate, așa ceva este imposibil. Nu-mi dau fata după fantele ăla de bani gata. Poate să vină cu tot aurul din lume. Fata mea nu-i de vânzare.

− Glasul ăsta mi-e cunoscut, bolborosi Sergio. Descălecă și, cu calul de dârlog, păși hotărât de după stânca care bara calea spre platou.

Mai întâi văzu un cort presurizat lângă care adăstau doi cai, apoi un foc de tabără, iar lângă el doi bărbați care gesticulau unul la altul.

− Să fiu al naibii dacă ăsta nu-i chiar amicul meu Dromickete, șopti ca pentru sine și apoi grăi cu vocea lui baritonală:

Și ce cusururi îi găsești tu băiatului meu?

                                                                                   *

− Se văd urme de călăreți, spuse judecătorul după ce examină cu o privire profesională cărarea care aburca spre podișul stâncos.

− Cum nu se poate mai bine, răspunse mulțumit Yan Brad. Puteți discerne și câți?

− Priviți această piatră. A fost dizlocată de către copita unui cal cam cu o zi în urmă căci oxidarea fațetei desprinse este abia la început, dar apoi a mai fost călcată odată, mărturie această crestătură proaspătă care nu are decât cel mult două ore, deci cel puțin doi călăreți la interval de maximum douăsprezece ore.

Privind mai atent vom observa mai multe astfel de stânci dizlocate la o distanță de pas mai mare decât alonja normală a unui cal, deci pot estima că pe aici au trecut două grupuri de călăreți compuse din două, maximum trei persoane.

− Felicitări Domnule Judecător! O estimare aproape perfectă și spun asta fără a privi prin pulberea drumului ci pentru că știu exact cine sunt călăreții.

Se apropiau de stânca înfiptă ca o piatră de hotar la intrarea pe platou când începură să audă glasuri care discutau pe un ton înfierbântat:

− … fata mea a salvat pe Venus mai multe vieți decât își poate aminti, mergând pe urmele idioților voștri de soldați corporatiști, și nu odată era să-și piardă și ea viața…

− Să-ți împrospătez memoria  aducându-ți aminte că unul din idioții ăștia a sabotat un crucișător kamikaze, plin ochi cu bombe nucleare, care dacă ar fi ajuns pe Terra ar fi omorât milioane, ce spun… miliarde de oameni, și care, întâmplător, este fiul meu ?

Se auzi zgomot de copite și cei doi se întoarseră ca la comandă.

Maiestuos, drept în șaua calului, Egidijus Kūris Silvius grăi:

− Trebuie oare să vă reamintesc, la amândoi, că cei pe care-i disputați cu atâta fervoare sunt, la rândul lor, persoane majore, cetățeni responsabili, care au tot dreptul de a-și decide singuri soarta?

− Și tu cine mai ești? se burzului Sergio Brad.

− Cu voia Domnului și în conformitate cu prerogativele legale sunt Confesorul și Judecătorul de Pace al Regiunii Assante.

Cei doi făcură un pas înapoi. Egidijus Kūris Silvius continuă:

− Căsătoria a fost făcută respectându-se toate formalitățile de rigoare. Yan Brad și Adela Ravisan sunt acum legal: soț și soție.

− O, nu!!! exclamă Sergio,

− Vai mie, oftă și Dromickete.

Cei doi tineri, urmați de Ju care ducea de căpestre caii, își făcură apariția, brusc lăsându-se o tăcere stânjenitoare.

Yan își privi cronologiu și, părând mulțumit, îi cuprinse cu privirea pe toți cei adunați:

− Nunta și dansul le mai amânăm un pic, surâse fin, iar cum văzu că cei doi părinți tocmai trăgeau aer în piept pentru a protesta, ridică mâna într-un imperativ semn spre ascultare.

− Iaca, sosește și cadoul de nuntă. Yan își mai privește odată cronologiul și ridică ochii spre cerul azuriu. Fix la timp! Toți ceilalți îi urmăriră privirea.

La început nu se întâmplă nimic, dar apoi, de undeva de sus, se auzi o reverberare surdă și putură zări o dâră incandescentă care se mărea văzând cu ochii.

Venea direct spre ei, iar lumea adunată începu să se neliniștească.

− Să stea fiecare la locul său. Nu este nici un pericol. Traiectoria a fost foarte riguros trasată.

Într-adevăr, meteorul căpătă o declinație vizibilă și acum se putea vedea că nu este de capul lui ci este dirijat de o parașută autopropulsată. Trecu vâjâind pe deasupra capetelor afundându-se în pulberea văii cu un scrâșnet infernal și aruncând nisip în toate părțile.

Tânărul își scutură, demonstrativ, câteva fire de pe braț:

− Ce zici, soțioară? Aproximativ 500 de tone de aur nativ.

− Las că-l cântăresc eu mai încolo, râse Adela și agățându-se de brațul tânărului îi dădu un sărut pasional în aplauzele asistenței.

Yan, lejer rușinat, se răsuci spre cei doi astronomi amatori:

− Asteroidul vostru vagabond, aveți aici toată documentația. Mai aproape de oraș nu m-au lăsat cei de la Agenția Spațială Marțiană să-l aduc, dar oricum este în extravilanul lui Assante deci dreptul la exploatare revine exclusiv orașului, un cadou și pentru lucrătorii Dumneavoastră, se întoarse Yan către Judecător.

Egidijus Kūris Silvius, se înclină demn:

− Mulțumesc în numele orașului. Ju, treci și întocmește actele de concesiune.

− L-am căutat trei ani prin centură, continuă Yan Brad, l-am găsit, mi l-am revendicat legal, și-am decis să vi-l aduc, pentru ca să se termine, odată pentru totdeauna, disputa asta dintre voi și să fie legământ de unire al celor două familii.

Se făcu liniște. Yan și cu Adela își priveau cu speranță părinții.

− În condițiile astea eu unul nu mai pot ocupa funcția pe care o dețin, oftă  Dromickete Ravisan. Vor spune toți că am pactizat cu inamicul, că am încheiat o alianță dușmanul… Am să demisionez și-am să mă întorc la prima iubire, astronomia. Julius, te numesc succesorul meu legal. Scrie-mi o demisie și dă-mi să semnez.

− Și eu cred că am făcut suficient pentru companie… e timpul să mai vină și alții, să vadă cum e. Am să mă retrag din toate funcțiile de conducere și-am să vând o parte din acțiuni. John, fii amabil și rezolvă formalitățile.

De mult mă gândeam să reconstituiesc Observatorul Planitium, am suficienți bani. Ce zici Ravisan, ai vrea să fii Directorul Observatorului ?

− Doar cu condiția de a instala și detectorul de quarci…

− Se face, cumnate, se face!   

                                                                              ***         

Multă lume din Assante n-ar fi fost tocmai bucuroasă aflând că proaspătul soț al frumoasei Adela este tocmai fiul acționarului principal de la Minerals, dar probabil s-ar fi înduioșat aflând că Adela Ravisan este fiica liderului de sindicat Ravisan, cunoscut ca virulent oponent al societății miniere, intuind un conflict de interese pe care tinerii căsătoriți l-au depășit cu aplomb și cu o mare doză de umor, unindu-și destinele chiar în fieful ambilor părinți.

Și, în timp ce în oraș scandalul stătea să izbucnească, caii proaspeților însurăței, urmați de de cei ai Judecătorului Egidijus și a aprodului Ju, galopau întins către o destinație aflată în munții Olympus Mons, cei mai înalți munți din sistemul solar, cel mai dezolant loc de pe Marte.

Dar de ce această grabă? Dacă, până la un punct, ea ar putea fi justificată de fronda adusă ambelor familii, acum, când căsătoria era legală, parafată, și supervizată de un judecător de pace, autoritate supremă, cel puțin pe Marte, în astfel de lucrări, ce-i împingea pe călăreți în galopul, care-i sfârșea pe cei patru cai, și mai ales într-o direcție care nu aducea nimic bun, căci zona era recunoscută prin desele și imprevizibilele avalanșe  ca și prin uscăciunea datorată stâncilor calcaroase care absorbeau, fără milă, și ultimul strop de umezeală.

Un răspuns am putea avea dacă ne-am apleca un pic și asupra vieții celor doi părinți, cu destine îngemănate până la un punct după care s-au înspicat dramatic.

Iată deci cum, acum mai bine de 40 de ani, doi tineri și promițători astronomi, Segio Brad și Dromickete Ravisan, prieteni nedespărțiți, fac o descoperire uluitoare. Unul din asteroizii care se îngrămădesc pe orbita dintre Marte și Jupiter, așa numita: centură de asteroizi, a dispărut.

Subiectul, chiar dacă la început a stârnit ceva vâlvă, s-a stins rapid sub atacurile concertate ale astronomilor mai în vârstă care i-au luat în derâdere pe cei doi tineri și apoi, pentru că evidența îi stânjenea în cariera academică, au îngropat totul în derizoriu.

Dacă  Sergio Brad, mai diplomat, propuse să aștepte până la prima expediție spre centură pentru o documentare in situ, Dromickete, fire mai impulsivă se luă la harță cu întregul colectiv academic sfârșind prin a fi exclus din Uniunea Astronomică Internațională, anatema picând și pe colegul și tovarășul acestuia.

Cearta a fost violentă, Sergio acuzându-l pe Dromickete că i-a distrus cariera universitară, iar acesta din urmă de lașitate. Cele câteva remarci nefericite privitoare la statul de băiat de bani gata pe care l-ar avea Brad puseră paie pe foc cei doi încăierându-se de-a dreptul și fiind despărțiți cu greu. Ruptura părând definitivă fiecare plecă pe drumul său.

 Astfel, tânărul Sergio se axează pe descoperirea de asteroizi auriferi și devine relativ repede extrem de bogat reușind a deveni acționar principal și director al Companiei Miniere Minerals în timp ce, mai sufletistul Dromickete, intră în mișcarea de sindicat unde, datorită felului său bătăios și fără compromisuri, reușește să se ridice la nivelul de lider de sindicat.

Ironia sorții îi urmărește căci, atunci când Agenția Spațială Terrană hotărăște construirea celui mai mare telescop optic pe Phobos, vechea pasiune și misterul care le ronțăise tinerețea izbucnește din nou, cu o și mai mare virulență, așa încât amândoi se mută pe Marte, primul în măsura prerogativelor sale de acționar principal celălalt, abandonând o carieră care se întrevedea promițătoare, pe Pământ, și acceptând a deveni liderul de sindicat al lucrătorilor de la Minerals, pe Marte.

A urmat o relație cel puțin paradoxală. Dacă în chestiuni mercantile se dovedeau inamici înverșunați, încât deveniseră spaima judecătorilor de pace, vechea pasiune îi unea din nou, petrecând zile în șir la observatorul de pe Phobos, cartografiind la ”sânge” centura de asteroizi, pentru a demonsta, acum, la maturitate, că ceea ce descoperiseră la tinerețe, descoperire ce le schimbaseră viețile, nu era o iluzie de copii cu caș în gură, ci un fapt irefutabil.

În toată acestă zbatere, ca întotdeauna atunci când vine vorba de bărbați cu o personalitate puternică, cele care au avut de suferit au fost cele două familii lăsate pe Terra, unde erau vizitate, haotic și mai ales când interesele de serviciu impunea o deplasare la sediile centrale.

 Cei doi copii, Yan și Adela, crescură abia cunoscându-și tații și, cum așchiile nu sar departe, avură, în paralel, cam aceiași evoluție.

Se întâlniră la primul curs de astronomie aplicată de la Universitatea Princeton și se recunoscură așa cum făcuseră și tațiilor lor, ca suflete pereche. La început timid, apoi din ce în ce mai virulentă, o dragoste cu năbădăi îi acapară pe amândoi, devenind o legendă în istoria campusului la despărțiri cu cântec și împăcări fulgerătoare.

Acum, cu diplomele în buzunări, tocmai puseseră de o nouă ceartă. Yan dorea să-și satisfacă stagiul militar, cu dorința sinceră de a-și perfecționa abilitățile de pilot, în timp ce Adela dorea plecarea în prima expediție interplanetară către Sirius.

Războiul, primul după aproape 700 de ani de pace, a pus capăt planurilor Adelei care, voluntară fiind, s-a afiliat Corpului Salvatorilor de Pace.

Rațiunea a învins în cele din urmă.

Yan s-a lăsat la vatră cu gradul de căpitan-comandor și o medalie pentru eroism, iar Adela ca adjunct server de organe la ”Medici fără frontiere”

S-au regăsit cu greu, într-o lume schimbată, suspicioasă, o lume de după război.

Venus și-a găsit independența mult dorită, Marte a primit statut neafiliat iar Luna, pentru care s-au dat cele mai aprige bătălii, a devenit un protectorat până la Lagrage II.

Întâlnirea a fost rece. Ea nemaivăzând în soldatul rigid și încruntat pe adolescentul de care se îndrăgostise, el nemaivăzând în femeia uscată și cu ochi febrili pe fețița îmbujorată și naivă de abia acum trei ani.

Dar alchimia lucrează și cei doi, după tainice plimbări în care, mână în mână, și-au povestit aventurile  au hotărât să-și unească destinele, acum, în fluviul vieții care le-a demonstrat cât de ușor se pot pierde.

Dar cum puteau face asta?

Distanța dintre părinții lor devenise de-a dreptul antagonistă. Deși participarea lor la efortul de război îi aduseseră la un numitor comun, militarizarea minelor de extrație a stronțiului  i-a separat ideologic. Fărâma care-i apropia, ideea, s-a destrămat odată cu atacul venusian asupra stației de relee de pe Phobos și distrugerea observatorului Planitium. Cei doi au revenit pe Terra, unul ca director executiv al Societății Miniere Minerals, celălalt ca Șef de Sindicat al aceluiași consorțiu devenind și mai aprigi inamici.

Cei doi tineri realizară că singura modalitate de apropiere a celor două familii era aceea de a demonstra că descoperirea făcută de aceștia este reală, că asteroidul misterios chiar există.

(va continua)

Ne află acum, cu două săptămâni în urmă, pe Terra.

Biroul lui Sergio Brad era mare, așa cum se cade a fi biroul Directorului Executiv și al Acționarului Principal al Companiei Miniere Minerals, dar nu impresionant ci mai degrabă funcțional.

La cei aproape 60 de ani era un bărbat încă prezentabil, înalt peste medie, lat în umeri, cu o față colțuroasă dar virilă și o pereche de ochi verzi. Părul, de culoarea argintului topit era des și-i tot aluneca spre sprâncenele cam albicioase de unde în retrimitea la locul său cu un zvâcnet al capului care devenise un proverbial tic nervos, indicator neprețuit a dispoziției celui care conducea o companie listată pe bursă la o cifră cu multe zerouri în coadă.

În acea seară superbă de primăvară directorul ședea în fotoliul întors spre geam și admira, de la înălțimea celor 28 de etaje, apusul care poleia cu aur clădirile ce se pierdeau în depărtare.

Tocmai își petrecea agale degetele răsfirate prin păr ridicându-l peste cap, semn al unei dispoziții excelente, când un clinchet discret îl anunță că a primit un mesaj.

Se întoarse spre birou, citi mesajul și, brusc, capul îi zvâcni spre dreapta. Atinse o tastă:

− Să vină la mine John. Urgent!

Asistentul Personal al Directorului era opusul total al acestuia, de parcă Sergio Brad îl alesese special așa pentru a nu-i face concurență. Se rostogoli până în fața biroului, gâfînd și roșu la față, ținând vajnic în mână o antică agendă digitală de care nu voia chip, să se despartă:

− Ordin, Patroane!

− Fă, în regim de urgență, pregătirile pentru o călătorie.

− Aș putea să știu și eu unde mergem?

− Pe Marte!

John dădu să deschidă gura dar, văzând zvâgnetul capului și privirea aprinsă a șefului său, înghiți în sec și se agită spre ieșire.

− Imediat, Domnule Director! Imediat!

 

 

La doar câteva mile depărtare, la periferia orașului, într-o vilă micuță, dar cochetă, scena de mai sus se desfășură aproape identic cu diferența că, Dromickete Ravisan, Liderul de Sindicat al Corporației Miniere Minerals, după ce își anunță plecarea, îl chemă la el pe adjunctul și camaradul său Julius și, după un sfat de taină de aproape două ore, luară prima și cea mai rapidă navetă spre Marte.

                                                                            *

− 12 secunde, mormăi Yan și pasă un deget către poartă. Tânguirea asiatică se auzi din nou, iar judecătorul își făcu apariția:

− Da? Vă pot ajuta într-un fel?

− Dumneavoastră, ca judecător de pace puteți face sau desface căsătorii?

Ju stârni încă un rând de pariuri.

− Da! Răspunse judecătorul.

− Bine. Eu, Yan Brad și cu Domnișoara Adela Ravisan, aici de față, dorim a ne căsători. Uitați acreditările.

Confesorul și Judecătorul de Pace Egidijus Kūris Silvius, parcurse documentele și săltă sprânceana dreaptă:

− Este vorba despre… acel Ravisan?

− Da! Vedeți vreun impediment? Tânărul ridică privirea spre judecător și-și bombă pieptul.

− Nici un impediment, zâmbi fin judecătorul. Dacă dorința este reciprocă acest fapt, prin puterea care mi s-a încredințat, va deveni posibil. Poftiți vă rog în biroul meu, îl voi trimite pe aprod după martori.

− Nu s-ar putea mai repede? La urgență. Suntem în întârziere.

− Desigur! Hârșit în experiența de peste 30 de ani, judecătorul nu mai făcu nici un alt comentariu, doar se aplecă peste verandă și strigă:

− Ju, știu că ești acolo. Ia acreditările și treci la aparat. În calitate de martor, dar și ca Aprod al Biroului Districtual, știi că ce-ai auzit și ce vei auzi de acum înainte aici, aici va rămâne. Nu-i așa?

− Așa-i, mormăi cu jumătate de gură Sing, luîndu-și adio de la încă o serie de pariuri și, după ce scană acreditările celor doi, ridică privirea: Se confirmă, Domnule Judecător.

Acesta intră abrupt în subiect:

− Tu, Yan Brad, fiul lui Sergio Brad și al Luisei Brad, consimți a o lua în căsătorie pe Adela Ravisan, fiica lui Dromickete și Ana Ravisan?

− Da.

− Tu, Adela Ravisan, fiica lui Dromickete și Ana Ravisan, consimți a lua în căsătorie pe Yan Brad, fiul lui Sergio Brad și al Luisei Brad?

− Da!

− Prin puterea dată și luând la cunoștiință acceptul vostru, vă declar: soț și soție!

Poți săruta mireasa.

Cei doi se sărutară pasional, iar Ju Sing aplaudă cu înflăcărare.

− Acum, se desprinse Yan cu delicatețe din îmbrățișare, am mai avea un document de întocmit.

− Dacă stă în puterea mea, cu mare plăcere.

− Dorim să cumpărăm o parcelă de pământ din extravilanul localității Assante. Tot în regim de urgență.

− Dacă este din extravilan nu va va trebui să convoc consilierii locali, se poate. Să văd coordonatele.

Judecătorul privi hârtia:

− Dar este în munți…

− Există vreun impediment?

− Absolut nici unul, mustăci judecătorul, dacă asta vă este dorința. Ju! Treci la aparat.

Câtă vreme Ju întocmea documentele judecătorul îi atenționă pe cei doi proaspeți însurăței:

− Probabil știți, de vreme ce ați ales acest loc, dar eu îmi fac datoria de a vă spune că drumul până acolo este anevoios, chiar primejdios pentru cei care nu au experiență. Am făcut numeroase expediții de cartografiere pe vremea când eram mai tânăr, doar un venetic ambițios, și știu ce vorbesc.

− Mulțumim de grijă, vorbi Adela. Amândoi suntem alpiniști experimentați cu multe expediții atât pe Terra cît și în Sistem. Ne vom descurca. Dar nu refuzăm un ajutor din partea cuiva care cunoaște bine locurile, continuă fata și-l strânse de mână pe Yan care era pe cale să protesteze.

Ju apăru cu un vraf de documente: Vă costă 300 de credite. Semnați aici!

− Domnule judecător: 500 de credite, acoperitor cred…

− Perfect,spuse Egidijus. Cu toată graba, până pregătește Ju caii, cred că putem lua un prânz frugal..

− Plecăm, se agită Sing, unde?

− Olimpus Mons.

− Văleu!

   (Va continua)

Peisajul imaculat al vastei câmpii Vastitas Borealis păru deranjat de lunga dâră de praf auriu lăsată în urmă de către un călăreț singuratec.

Ce căuta tocmai aici, în această pustietate dezolantă a lui Marte, putem să descoperim defocalizând un pic și prelungind axa pe care acesta se deplasează cu aplicată perseverență: orășelul minier Assante.

Calul, un specimen absolut impunător, de departe produsul de marcă al laboratoarelor Mayer, cu copite largi care nu se afundau în nisipul fin și patru perechi de plămâni care absorbeau fornăind rara atmosferă a planetei prin deschiderile de pe piept, galopa dezlănțuit în timp ce stăpânul lui își mai privi odată cronologiul:

09.47’, voi ajunge la timp. Hai, Roșu, mai multă silință, ce naiba?!

Armăsarul fornăi adânc și trecu într-un galop accelerat.

 

Confesorul și judecătorul de pace Egidijus Kūris Silvius uda cu dedicație mica grădină cu flori din fața casei gândind la ultima solicitare a sindicatului minerilor și la împotrivirea acerbă a consorțiului Minerals de pe Terra. Trebuia să ia o hotărâre înțeleaptă care să fie respectată de ambele părți. Șopti două vorbe în laringofon și aproape instantaneu, Ju Sing apăru făcând o plecăciune adâncă.

− Mergi, te rog, la sindicat și transmite-le propunerea aceasta. Roagă-i să-și facă și ei verificările și să-mi comunice dacă estimarea mea este corectă. Apoi mergi la sediul Minerals și transmite mai întâi propunerea mea apoi acceptul formal al sindicatului.

− Sunteți aproape sigur că Sindicatul va accepta…

− Probabilistic, cu o certitudine de 98%. Am făcut acolo toate predicțiile. Toate duc la o înrăutățire a relațiilor pe viitor ceea ce va dăuna ambelor părți. Mergi. La întoarcere treci prin piață, uite lista.

− Am înțeles. Am plecat. Ju se îndepărtă de-andărătelea deși știa că asta îl enerva pe judecător, sau poate tocmai de aceea.

Silvius ridică sprânceana dreaptă dar nu-i oferi satisfacție lui Ju Sing care se îndreptă de șale și păși, demn, spre ieșire.

Era o zi însorită, după mai bine de 300 de ani de teraformare furtunile de praf erau din ce în ce mai rare, iar atmosfera se îmbunătățise vizibil.

Uriașele giroscoape de la poli își făceau treaba, grăbind planeta în jocul ei de titirez. Noaptea uriașele aurore boreale făceau diferența dintre un Marte amorf așa cum fusese găsit de pământeni acum 500 de ani și unul electromagnetic și geologic viu așa cum tindea să devină acum. Doar efectul Coriolis devenea cumva supărător, apa având tendința de a curge strâmb.

Ju Sing habar n-avea de forța Coriolis căci, născut pe Marte, urechea internă îi corecta automat direcția ce tindea spre dreapta. Nu la fel se întâmpla cu călărețul care, ajuns la stația de decontaminare, avea probleme în a apuca paharul de apă cu care, prin tradiție, sunt întâmpinați ospeții: Ăsta nu-i de pe aici… ronțăi mental Sing și curiozitatea , nativă, i se accentuă.

Scană cu atenție musafirul:

Un tânăr cam la 28 de ani, bine proporționat la cei aproape 2 metri înălțime, echipat într-un costum de deșert sofisticat, mai mult ca sigur de proveniență terrană, și care, atunci când își dădu gluga de praf de pe cap, descoperi un chip orgolios, fără a fi înfumurat, cu doi ochi verzi smarald și o hălăciugă de păr de culoarea argintului.

Tânărul acceptă paharul cu apă cu o plecăciune îl duse la buze, dar privirea iscoditoare a lui Ju remarcă că nu a băut din apă. Apoi se întoarse către oficialul de la secție:

− Sunteți amabil să mă îndreptați către biroul Domnului Judecător de Pace Egidijus?!

Ju Sing avu o tresărire:

− Casa domnului judecător se află la capătul piațetei, o clădire orange, se băgă în seamă sub privirea dojenitoare a Oficialului.

− Mulțumesc! spuse străinul și încălecă dintr-o mișcare bidiviul: 

− Hai Roșu!

Să stăruim un pic asupra mândrului călăreț.

Yan Brad provine dintr-un lung șir de exploratori și colonizatori. Familia înstărită i-a permis o copilărie peste medie fiind pregătit la cele mai bune case de învățământ de pe Terra. Cu grad de căpitan- comandor a participat la luptele de pe Venus unde s-a salvat in extremis după ce, eroic, a sabotat un crușișător inamic. În retragere se dedică explorării sistemului solar, iar pentru trei ani nimeni nu a mai auzit de el. Apariția lui aici, acum, pe Marte, după o atât de îndelungată absență este, ea însăși, un mister.

Silvius auzi tânguirea leneșă a porții care anunța un vizitator:

Doar i-am zis lui Ju să schimbe melodia asta, parcă-i corul sufletelor chinuite în infern.

− Domnul Judecător de Pace Egidijus?

− În persoană.

− Vă cer scuze! Nerăbdarea tânărului era aproape evidentă: A trecut cumva pe la D-voastră cineva care să întrebe de mine?

− Dacă sunteți amabil să-mi spuneți cum vă numiți poate am să vă pot răspunde…

− Mii de scuze! Bidiviul bătu un trap ușor, simțind fâstâceala bărbatului: Mă numesc Yan Brad , iar numele persoanei care, pe care, care ar trebui să vină este Adela,hmmm, domnișoara Adela.

− Din păcate, tinere, răspunsul meu este: Nu.

− Bine! Tânărul își privi din nou cronologiul și.. aproape nepoliticos, dădu ghies bidiviului.

Judecătorul avu un zâmbet interior: Grele vremi pentru prietenul nostru.

Ju, care uitase de sindicate, se strecurase cu abilitatea înăscută a nației și trăgea cu urechea.

Nu trecu mult și, pe măsură ce un cal nărăvaș încălecat de un bărbat aproape nervos, se preumbla prin micul târg, pariurile începură a curge, căci devenise evident: Tânărul își dăduse întâlnire cu aleasa inimii lui, taman aici, în fundul asta de lume.

Va veni ea? Un șir de pariuri.

Dacă va veni căsătoria va avea loc? Alt șir de pariuri.

De ce aleseseră cei doi tineri, dacă și ea era tânără și nu doar un aranjament pecuniar, tocmai acest orășel în care altă distracție nu era decât veșnica dispută între Sindicatul Minerilor și Reprezentanța Companiei Minerals?

Ju își freca mâinile. De 10 ani în slujba Judecătorului, furase meserie și știa să jongleze cu probabilitățile. Indiferent de rezultat, contul lui se va rotunji considerabil.

Yan în schimb se perpelea tot uitându-se la sofisticatul cronologiul pe la brațul drept:

− Am ajustat la timpul local, cum de nu mi-am dat seama… nu am specificat în ce coordonate… ce dobitoc, ea… poate că… dar nu, am zis clar: Ora 10 și 37 de minute. Privi spre cer. Phobos urca agale. La 10 și 37 trebuia să fie alinierea… Ronțăind amarnic și cu ochii pe cronograf abătu calul spre casa judecătorului.

În timpul ăsta la poarta din sud se prezentă un alt călăreț. Iapa lui de un an avea spume la piept și, nepoliticos, ignoră paharul de apă grăbind cu o biciușcă animalul după ce trecu prin ecluza septică.

Și acest călător, îmbrăcat sofisticat cu un costum de exterior, cu cască aluminizată era animat de aceeași grabă.

Părea să cunoască locurile și, fără a se complica prea mult ajunse pe drumul cel mai scurt la casa judecătorului.

Cei doi călători se priviră. Noul venit își scoase cu un gest familiar casca și-o agăța în bandurieră.

Își scutură peltele roșii și-l privi, candid, pe Yan:

− Am întârziat?

va continua

Nea Costică a lu’ Codreanu s-a senilizat. Cumva de înțeles la cei optzeci și șapte de ani pe care i-a trecut pe răboj și îngrijorător pentru noi, ăi de venim, tare, din urmă.

Acuma n-ar fi mare problemă, vine omu’ pe la mine cu un radio VEF, rusesc, să i-l repar. I l-am reparat de vreo zece ori, că n-are nimica, îi făcut din tablă de tanc din al doilea război, te’ngropi cu el la căpătâi, el doar ce încurcă butoanele (ș’are multe) și pierde postul Radio Iași, unicul și singurul carele e pe placul moșneagului.

Și-are și-o jigodie de câine, Mefisto, care nu se dezlipește de piciorul lui altfel urlă a mort în fața ușii și, cât moșmondesc eu la aparat, Costică cu câinele în brațe, își dă drumul la amintiri. Pățanii comune, pe care toți le-am petrecut câte o dată-n viață și le-am dat deoparte, de ne-am văzut de drum, c-așa-i omul, de le-ar ține pe toate-n suflet i-ar crăpa inima.

Și-așa povestește, molcom, cu câinele uitândui-se’n ochi că simt cum de se crăcănează și la mine cutia Pandorii de-ncep să iasă chestii de le-am pus la dos ca să pot pune capul pe pernă seara… și-odată, simțind ceva necurat în toată afacerea asta, mă burzuluiesc:

− Ia ia-ți hârbul și mai du-te’ntrale tale măi, nea Costică, că mi-ai făcut capul călindar, de n-o să mai pot dormi la noapte.

Parcă-i prins de-o vrajă. Se uită la mine cu o privire căutătoare și dracul ăla de dihanie din brațele lui începe să mârâie , adânc, din fundul gâtlejului, de mi se ridică părul pe schinare:

− Apăi… mulțumesc! Și să nu crezi, matale, domnu’ Mihai, că eu am zis, de pomană, ce-am zis. Ce-am zis, am zis, că te văz și pe Dumneata tot așa de singur ca mine, și să nu crezi că nu vine ziua când ai să cauți și matale pe cineva de să te-asculte, așa cum fac și eu acum.

Are o privire vie, limpede, care mă pătrunde până-n fundul creierului de simt un fior pe șira spinării, dar apoi secunda zboară, lumina din privirea lui se stinge. Ia în brațe aparatul de radio și se ridică, greoi, de pe canapea:

− Mulțumesc, Domnu’ Mihai! Să-ți de Dumnezeu sănătate! Hai Mefisto! Hai acasă.

În pragul ușii Mefisto întoarce capul cu o privire care mă străpunge și parc-aud:

„Eu pot să limpezesc minți, doar tu să vrei să-ți fiu Călăuza care te va însoți până peste Stix!”

***