– Ai băut…, se aude în spatele meu. Mă întorc. O umbră incertă și un punct incandescent :

– Și doar vi s-a prelucrat că alcoolul nu încetinește reacția…

– ?

– Treaba voastră…

– Stresul…  Ceață 03, declam pompos.

– Da, bine, bine, hai… Vede că nu mă mișc :

– Curcubeu 04, beat da’ a dracu’, ronțăie printre dinți. Hai, mașina e aici…

O luăm pe un drum de țară plin de hârtoape.

– Ai adus?

Ce dracu trebuia să aducă ăsta? Gîndesc la discrepanța dintre aspectul fizic, al unui om de acțiune, și geanta de contabil și-atunci o deschid pe genunchi. Mă holbez înăuntru. Lenjerie nouă, trasă în plastic, o trusă de bărbierit, telefonul, un deodorant… bag mâna mai adânc: două cutii plate din inox cu sigla „Biohazard” ștanțată în relief. Pe una cu roșu, pe cealaltă, cu albastru. Bunul simț îmi zice să o iau pe cea cu albastru:

– Cred că da! mormăi.

– Cum adică, cred că da? Încetinește și întoarce capul spre mine. Mă sfredelește cu privirea:

– Ai adus, sau nu?

Scot cutia:

– Nu m-am uitat înăuntru…

– Uită-te, o doamne… pe unde vă găsesc?  Dacă am făcut drumul degeaba, dacă o să moară oameni, dacă… se îneacă.

Brusc, un val de sudoare rece, mă năpădește: În ce te-ai băgat tâmpitule !!!

Mâna îmi tremură puțin. Examinez rapid cutia: parcă-i de la vechile seringi de sticlă de pe vremea bunicii, cu capac și atent nicheletă. Salt capacul. În interior seringi din plastic, extrem de subțiri, aliniate pe burete, pline cu un lichid transparent-violaceu.

– Câte sunt? Întinde gătul peste mâna mea. Număr. Sunt trei rânduri suprapuse a câte cinci. Una de la fund e goală.

– 14, zic.

– Drace, la limită. Tu te-ai vaccinat, nu?

– Ne, declar instant, cu apa curgând după mine.

– Înseamnă că cineva va rămâne fără… dă-mi una! Bagă-ți și tu!

Casc ochii. Tipul frânează, prinde între degetele mâinii stângi beregata și se înjectează, expert. Îl imit, cu ceva stângăcie. Dățile când îi făceam, eu, morfina Kaylei , îmi sunt de folos : Ahhh! , iubita mea, gâtul se aprinde. Desfac căpăcelul, dau un gât zdravăn, ignorând privirea scârbită a celuilalt. Un val de căldură și o cumplită senzație de vomă mă zgâlțâie.

– Beți, beți… se lamentează.

Îi apuc cotul și-l strâg până pârâie. Îmi vede privirea injectată:

– Încet uriașule, vocea lui este uimitor de blândă. Îi dau drumul. Toți suntem speriați. Îmi imaginez ce e în capul tău… Să te ia, așa, de la birou și să te trimită la dracu’ în praznic. Deși, la cum arăți pari mai degrabă agent de teren.

– Am fost, grohăi convingător. Cum s-a întâmplat?

– Cine poate ști? O garnitură, un filtru, dracu’ știe…

– Și? Acum e izolată?

Cursurile de la situații de urgență când făceam cu toții mișto de prichindelul cu ochelari: „Eee, vezi?” 

– Asta-i că nu știm. Suntem în alertă de gradu’ trei, o să vină operativa, da’ se pare că nu a ajuns la nucleul central.

– Atunci cum?

Mintea o ia razna. Agentul prăvălit pe colacul de la budă, fața lividă, buzele strânse și vinete, stropul de salivă din colțul gurii. Iar acum, parcă adulmec virtual, peste mirosul de bourbon, un alt miros, dulceag…

– Atunci ce?

– Nimic… ce-i cu amatorismul ăsta? Să mă frec cu autobuzul, ăștia de la operativă-s pe vine?!

– Tu să-mi spui… toate protocoalele au fost date peste cap, voi șmecherii de la centru…!

Șmecherii de la centru, daaa… gândesc adânc:

„Ăla era otrăvit. Nu avea cum să ia boala, sau ce dracu-mi zice fantele ăsta. Otrăvit de cineva. Fără coincidențe. Aici nu sunt coincidențe. Tipul nu trebuia să ajungă la laboratorul ăsta, sau ce o mai  fi. Dacă nu eram eu îl găseau în Bufallo, mort copt. Venea un papagal de forensic, zicea că a crăpat de apoplexie pe fond de alcool, îl tăia oleacă, se îngropa tot.”

Scot portofelul. Numai bani, nici un act, doar o cartelă.

Privirea din ce în ce mai încruntată a companionului se edifică :

– Da’ știu că ai pus-o… Bine că ai găsit-o, că altfel rămânea-i la poartă… Nu că ar fi rău… rânjește.

O întorc pe toate părțile. Cu marker văd mâzgâlit în caseta albă: Clark.

– Ăăă, Clark !

– Yann!

„Yann, băiete, gândesc, suntem în plină conspirație.”

Cineva trebuia să-i umfle lui Clark geanta, special s-a ales traseul ăsta  alambricat, cineva care știe bine toată tărășenia, cineva care l-a cunoscut, a băut cu el și ia pus otravă în pahar, cineva care se pricepe la dozaje, de meserie, a calculat să-l țină până iese din crâșmă, îi umfla geanta și îl urca în autobuz și… Încerc să-mi amintesc fețele celor din stație. Ceață, nu eram atent, îmi ronțăiam gândurile de bețiv, aaa… A coborât cineva după mine? Nici asta nu rețin, eram îndopat cu adrenalină. Cineva căruia i-am stricat toate socotelile. Îmi aduc aminte de dezinvoltura cu care am răspuns la telefon, tupeul cu care am rupt ușa… Nici lui nu i-a căzut bine, poate presupune că eram doi, eu sub acoperire, și el este speriat și nu știe ce să facă în continuare:

În ce te-ai băgat, nefericitule… dau un gât din bidonaș.

Oricum e pe jos, schimbarea locației s-a făcut în ultimul moment, sau  nu s-a urcat în autobuz și venea din urmă cu o mașină?

Telefonul, schimbarea de ultim moment :

– Stinge luminile și trage pe dreapta. După tufele alea. Acum! Scot pistolul și îl armez. În ochii lui Yann văd sclipiri de groază.

– Calm, boboc de trandafir! Este posibil să ne fi urmărit cineva. Ciocu’ mic.

( va continua)

Proza câștigătoare a lunii martie 2017- Gazeta SF

Când am ieșit din bodega lui Andej afară se întunecase de-a binelea. Mirosea a ploaie și, involuntar, mi-am strâns pumnii în buzunarele lodenului.

Obiceiul ăsta, de a mă face praf sâmbăta seara, luase o turnură dramatică  de când a murit Kayla. Bâigui în barbă:

„ Tre’să fac ceva, nu? “

Rumeg gânduri  de bețiv în timp ce oscilez spre stația de autobuz.

Începe să plouă.

În stație mai vine un ins. Cine se aseamănă se adună, aceiași matahală cu mutra pocită de lovituri, același fâș cauciucat, doar geanta de contabil face diferența. Are o față pământie și abia se ține pe picioare.

Ăsta-i mai praf ca mine, gândesc și gândul mă înveselește: nu sunt ultima găină din univers.

Desfac dopul de la bidonașul pe care Andej mi l-a umplut generos și dau o dușcă. Îl invit și pe celălalt :

– Cui pe cui…

Refuză, borborosind ceva.

În depărtare se aude clanxonul, prelung, al bătrânului coach, semn de adunare a bețivilor de prin crâșme. Se mai strâng câțiva nefericiți. Au toți aceeași privire tulbure, dar sfidătoare, unul are nasul spart și-i garnisit cu vânătăi. Rânjesc doar pe interior, azi n-am chef de provocări…

Brusc, pe obosit îl lasă genuchii. Îl înfulec de subțioară, greu bre. Bâiguie ceva cu ochii dați peste cap.

Îi iau, cu greutate, geanta din mână și, mai mult târându-l, urc cu el în mașină. Îl trântesc pe o banchetă și mă rezolv cu șoferul :

– Pă el îl taxezi la coborâre, zic, îi praf!  Blazat, șoferul face a lehamite.

Nu e deloc OK.  Nici bine nu pleacă autobuzul că se și repede în spate, la toaletă.

Ăsta decartează… Cum dracu’ de am ajuns să beau tocmai în Weasel ? Aaaa, zăpăcitul ăla de Grig m-a târât prima  oară :

– Au cel mai bun ring de lupte și vin tipi babani. 

A trecut ceva timp … M-am tăbăcit și eu de câteva ori, când mi se părea că se uită vreunul, mai urât, la mine. În seara asta nu s-a băgat nimeni :

– Că-i rupeam, mârâi…

Ridic privirea, drogatu’ tot n-a apărut.

Gentuța, nouă, de agent la fisc, începe să vibreze la piciorul meu. Telefonul nu dă semne să se oprescă. Bag mâna: N-o duce rău, rablamentul…  Stau cu telefonul în mână. Întind un gât spre spatele mașinii. Nici un semn. Mobilul îmi frige degetele:

– Da, răspund.

– Schimbare de planuri, cobori la Eyeox. Vlass s-a îmbolnăvit, va veni altcineva. Parola de azi e Ceață 03.

– Plouă de rupe 04, nu mă pot abține.

– Bagă la cap și lasă prostiile…

Mă uit pe geam. Beznă totală. Pun telefonul în geantă. Tipul nu apare… Rumeg adânc. Desfac căpăcelul de la bidonaș : Aici ceva pute!

                                                                               *

– Ey’s, trei minute, se aude în difuzor. Nu mișcă nimeni… Horcăieli adânci.

Mă preling spre toaletă. Ciocănesc… Nik!  Învârt de clanță. Încuiată.

Trist, gândesc, acu’ ce te faci boule?

Mă sprijin cu umărul în ușă și încep să împing, încet, încet. Ușa pârâie, de’… 120 dă kile… Aud cum încuietoarea  cedează și mă redresez  înainte  de a cădea de-a berbeleacu’.

Tipu’, e pe colac, cu capul în piept, și e mai mort ca o fosilă de dinosaur.

Brusc, instinctele mele de polițist, pensionat cu sila, ies la iveală : dau un gât, baban, din butelcă și-l pipăi, expert. Nici o rană, nici un semn. Toți mușchii sunt țapeni, falca încleștată: Bre, tipul ăsta s-a străduit din greu să nu țipe, înainte de a da ortu’ popii.

Încep să am un fel de respect. Continui : în buzunarul din dreapta  un Smith&Wesson de 9 mmm, în stânga două încărcătoare pline .

– E groasă, mormăi. Astea nu trebuiesc lăsate aici, s-ar putea rănii copiii.

Le strecor în buzunarul interior de la loden. Mai găsesc un portofel, îl pun la piept peste al meu.

– Ey’s… se aude în difuzor.

Autobuzul încetinește. Vibrez ca o coardă întinsă : Ce faci, boule ?

Alcoolul învinge. Înhăț geanta de contabil și cobor în beznă. Bătrânul autobuz pufăie de rămas bun, hârâie adânc din toate măruntaiele și mă lasă în beznă:

Acu’ să te văd, frăție… Te-ai băgat în rahat până la gât. Gândul îmi arde gâtlejul. Dau două gâturi zdravene.

(va continua)

 

Am avut o curiozitate de a vedea cam cum ar recepta un cititor de limbă engleză dacă ar avea curiozitatea de a traduce nuvela mea cu Google tranlate. Ce a ieșit… citiți și voi. Eu unul am râs de mă dor fălcile și acum!

 

Moartea plutește în aer.

Omniul arată crăpat. El se apleca pe cele patru pistoane care îi țineau picioarele, iar ochii principali erau încuiate. Tornada se apropie de plăcintă, întotdeauna în colțul mort, iar fanfarul devine asurzitor.

În zona VIP, susținută slab în cotul de pe bara care o desparte de arenă, un bărbat arată flegmatic în luptă. În jur de cincizeci de ani, atletic, ea este îmbrăcată în moda conchistadorilor de frontieră: poartă o cămașă albastră închisă, din bumbac cel mai bun, cu broderie de smarald pe mâneci, peste care este o jachetă de piele plină de buzunare. Un jeans in aceeasi umbra cu tricoul si cateva chapi decorativi, numai pe pulpa, prins peste genunchi cu inelul de fixare si carcasa pistolului, isi imbraca picioarele musculare. Dulapul este completat cu o pereche de ghete, ridicate la mijlocul vițelului și prevăzute cu pinteni de argint, iar pe cap are o pălărie cu bretele largi, sub care este turnat un păr bogat, cu părul brun, care ajunge pe umeri .

Ceilalti spectatori sunt tinute la o distanta respectabila, dar nu neaparat cele doua pistoale, una clasica, pe dreapta, iar cealalta, un autoservator sofisticat cu pulsator laser, impresioneaza la fel de mult ca si fata de roca si stralucirea albastrului gheață, din privirea lui. Omul simte o mișcare și se transformă brusc:

– Vince! Își pune pistolul înapoi în călcâie.

– Am crezut că Alfa Prime …

– Și eu, Miaikidin!

– Ce s-a întâmplat? Probleme?

– Sănătate … Doctorul mi-a recomandat un pic mai puțin plumb! Tu?

– O recompensa …

– Oh! Cum?

– Nu întrebați cine …

– Care?

– Tu!

– Ha! Cum?

– Cinci sute.

– Imperiali?

– Spaniolii! Aur! Pentru acești bani vă împușcați în pat în somn.

Fanfarul își acoperă vocile. Omnius are deja cele cinci bastoane din spatele chitinei. Unu în fiecare organ. Inima este încă acolo.

Tornado aruncă bannerul roșu și își ia poziția marțială:

Impins pe piciorul drept cu sabia în picioare, întinzându-se încet în podul mâinii stângi.

Omnius își lipeste antenele de frunte, traversează ambele mâini pe piept și cu mandibulele frenetice …

– O să-l omoare …

– Da.

– Toreador!

– Ce spui?

– Uită-te la laba stângă.

– A pus-o în maxilar …

Omnius se grăbește. Sabia trece între cele două cearșafuri și atinge inima. În același timp, articulația bratului stâng se lipeste sub bărbie tutorelui. Fiara are încă un ultim spasm, se învârte pe cele patru picioare, iar labucul labei iese din vârful bărbatului.

Ambii se strecoară într-un ghion agonizant pe arena.

Fanfara devine asurzitoare și un cântăreț de flamenco urcă. Ea este îmbrăcată în roșu și negru, iar vocea și castanele ei izbucnesc brusc în tăcerea care a mai rămas.

Patru matadori alungă cele două cadavre.

– Sa mergem.

Cele două pistoale se îndepărtează de pinteni dințate.

 

– Ne urmărește unul …

– L-am vazut. Nu are un sărut sau chiar un fermier țărănesc. Ce dracu ‘caută în Castilla?

– Să-l întrebăm …

– Por favor, señores! Nu am gânduri rele. Señor Adama. Sau, Chris Adams și Vince Miaikidin, două legende …

– Oops!

– Au fost plătite recompense, vii sau morți: pentru Adoras al spaniolilor, pentru senatorul Miaikidin al Imperialilor …

– Ha! Asta nu am știut!

– Să mergem … Dacă nu ești vânător de recompense, atunci ce vrei?

– Putem vorbi într-un loc mai sigur? Și există o răsplată pe cap … mică, foarte mică, dar …

– … e capul tău! Înțeleg. Haide!

Señora Florecita deschise ușa din spate. Fără să aștepte, își strânse fustele și-i dădu greu într-o fereastră fără ferestre. A adus o sticlă blândă și patru pahare. Scaunul sa prăbușit când sa așezat:

– Îți îmbătrânești Chris …

– Nu ai vrut să te uzi și tu știi că nu sunt ocupat …

– Toate fetele sunt aici. Dacă vă spun că ați venit, veniți și amânați picioarele. Miaikidin, tot frumos … E Costa … Ascultă-l! Nu te va costa nimic.

„Señor Adams, ai ghicit că Omnius ar ucide torționarul … Pot să știu unde?

Adams se uită îngrozitor la micul om:

…

Mă plictiseam în mașină, se întunecase și singura distracție era funda de la gât. Băgam degetul în ea și mă roteam după volutele ei așa cum auzisem că se roteau vapoarele, atunci când stăteam ascuns în tunelul secret al lui tata. Tanti, când m-a luat în brațe, m-a sărutat, și eu am adormit.

 Iar când m-am sculat… eram doi.

 *

Ăsta nu a mai fost vis.  Mă ridic greu din fotoliu: „Tunelul secret al lui tata”. Amintirea se reverberează în mintea mea până ce simt o ascuțită durere de cap. Mă bag sub duș și las apa rece să curgă până simt că amorțesc: „N-ai fost bolnav niciodată”, îmi vine în minte. Salt lambriul. „Aici nu poate fi nimic. E clar că s-a făcut o curățenie meticuloasă.” Trec în beci. „Tunelul secret al lui tata.”  Închid ochii și mă agăț de acea firavă amintire. Înaintez cu ochii închiși și mă lovesc cu picioarele de ceva. Ignor durerea ascuțită. În față un rastel cu zeci de băuturi. Îl examinez atent. Aparent un rastel făcut din scânduri brute, negeluite. Observ că sticlele au fost mutate de la locul lor și nu au fost puse exact pe vechea urmă lăsată de praf. Încep să le scot și eu, din ce în ce mai febril. Cărămidă, peste tot numai cărămidă.

Mă urc și iau lupa cea mare de filatelie. Cercetez cu de-amănuntul. Da. Într-un rost, un orificiu cât o andrea, care, deși de culoarea mortarului, pare din metal. Caut o sârmă, un cui, ceva… nu găsesc nimic. Urc din nou, cu o sticlă nouă de coniac. Beau în sorbituri mici. „Andrelele de croșetat”.

Silențios, de parcă ieri a fost uns, peretele culisează. E prelungirea tunelului dărâmat, iar ce-i aici îmi taie piutul. Aparatură de biologie moleculară și celulară de ultimul răcnet, cum am văzut doar prin revistele occidentale: cyclere PCR, centrifuge automate, tuburi Eppendorf, două microtoame rotative, unul manual și unul automat, un microscop care ar fi făcut cinste oricărui institut de cercetări, spectrografe cu absorbție, tăvi pentru electroforeză și multe altele al cărui scop abia de-l pot intui. În spate, descopăr patru congelatoare criogenice acum oprite, incubatoare pentru nou născuți și, sprijinit de perete, un dispozitiv bizar, asemănător unui sicriu cu capac din plastic transparent. Un sicriu pentru un copil. Mă trec frisoane. Brusc, încep să dârdâi incontrolabil. Zeci de amintiri năvălesc peste mine. Alerg afară. Atmosfera pașnică a livingului începe a mă liniști. Mă ajut și de o porție serioasă de coniac.

Un laborator pentru inginerie genetică dotat la nivel mondial, de necrezut.

Mă întorc. Pe un birou, un dosar voluminos și deasupra câteva foi scrise de mână: „Știam că vei reuși să găsești intrarea secretă. Ieși și trage un colț de perdea să te vadă. Sigur te urmăresc. Fă-te că bei, pune o muzică ceva…”

Mă conformez, doar că beau de-adevăratelea.

„Fiule, ai trăit toată viața ta de până acum în minciună. Să mă ierți. Nu s-a putut altfel. Îmbărbătează-te, căci ceea ce vei citi nu-ți va fi ușor de îndurat.

Eram tânăr și plin de idealuri. Genetica, așa primitivă cum era, promitea o revoluție inimaginabilă. Omul nou, omul din societatea socialistă, un om dezbărat de boli, cu o inteligență sclipitoare și abilități excepționale, iată țelul către care am pornit cu entuziasm.  Inițial, am încercat scindarea embrionului, o tehnică similară procesului natural care generează gemenii identici – celulele embrionare sunt separate într-un stadiu foarte timpuriu de dezvoltare, pentru a obţine una sau mai multe clone, dar procesul era greoi, iar defecțiunile genetice se multiplicau odată cu rata divizionară încât am obținut doar niște mici monștri neviabili. 

Atunci am trecut la înlocuirea nucleară. Această tehnică a fost experimentată, prima oară, în Coreea de Sud de către medicul Choi Rae Kyo de la Universitatea Sungkyungkwan. Deși, în mediul academic internațional, a fost primită cu rezerve, expunerea lui Choi mi-a atras atenția așa că am cerut amănunte: tehnica are loc prin extragerea nucleului unei celule (partea care conține cromozomii) de la o persoană și punerea lui într-un ovocit, al cărui nucleu a fost înlăturat, în prealabil. Pseudo-zigotul este apoi stimulat să se dividă, astfel începând creșterea unui embrion.  Am perfecționat această metodă, care-mi permitea să fac reglaje fine asupra cromozomilor inainte de a implata nucleul și am reușit o clonă viabilă. Un porc, căci fiziologia porcului se apropie cel mai mult de cea umană. La nici trei ani am reușit prima clonă umană. Nu a supraviețuit decât câteva ore, dar nu am abandonat. Doi ani mai târziu dintr-un lot de treizeci de embrioni mi-au supraviețuit doi, care au ajuns la stadiul de făt și apoi de nou născut.

În caseta din fața ta se găsesc niște pastile. Una ar trebui să fie îndeajuns pentru a topi steroizii care izolează sinapsele, nepermițând trecerea influxului nervos prin axoni. Oricum, nu lua mai mult de două, fă o pauză și mai iei a doua zi.”

Iau pastila. Nu simt nimic. Când să mai iau una simt ceva nedefinit, o senzație indescriptibilă, ca atunci când în întuneric cineva aprinde o lumină puternică, și, după o năuceală de câteva secunde, începi să vezi clar.

– Maria!  șoptesc. Maria.

Trupul mi-e cuprins de frisoane, ceva mă strânge de gât, zeci de imagini joacă, se luptă cu cele false și mă rup în două.

Mă târăsc în beci, deschid cu greutate o sticlă și beau cu nesaț. Încet, încet, caruselul se potolește. Organismul meu modificat genetic face față presiunii acolo unde un om normal ar fi înnebunit subit.

 *

 – Ce face?

– Se îmbată pe muzică de Bach.

– Bun!

 *

 „Tu și fratele tău. El s-a născut cu grave probleme hormonale și totuși a supraviețuit până la 21 de ani. Tu, în schimb, parcă în compensație, ne-ai depășit toate așteptările. O singură problemă aveam, agresivitatea ta depășea cu mult media și de aceea în permanență ai fost monitorizat și ai urmat, pe ascuns, un tratament, care a dat rezultate, dar puțin satisfăcătoare. Mihai, fratele tău mai mic a fost obținut la un an după tine, iar Maria a fost concepută pentru a vedea dacă două clone pot avea o concepție sexuată. Din păcate, manipularea cromozomială a dat undeva greș așa că Maria nu avea vagin deși un uter perfect funcțional. Ați crescut departe de ochii lumii, monitorizați atent și, mulțumiți de evoluția voastră, am decis să vă scoatem, cum se zice, în lume. Agresivitatea ta s-a mărit exponențial culminând cu atacul asupra fratelui tău. Abilitățile tale fizio-cognitive excepționale au prelevat în fața unor voci care sugerau eutanasia și s-a luat hotărârea ștergerii memoriei cu steroizi țintă, care au blocat o parte din secțiunea amintiri inoculându-ți hipnotic una nouă.

Te-am preluat personal, sub legenda unei înfieri care mi-a creat multe probleme familiale, pentru a te avea aproape și sub atentă supraveghere. A funcționat cinci ani. În ultimul timp puseuri tot mai dese m-au anunțat că adevărata ta personalitate și-a creat un traseu sinaptic nou, ocolind bariera pusă de noi. Da, copilul meu, visele erau crâmpeie din vechea realitate care voiau a reveni la lumină.  

Apoi, ca din senin, nenorocirea a lovit. De ce-mi era teamă prin insomnii rebele, joaca noastră de-a Dumnezeu, și-a arătat și fața hidoasă.

Nu știu, nu-mi explic, și poate nimeni nu-și va explica vreodată, cum de a rămas însărcinată. Fătul a intrat într-o creștere exponențială practic sugând-o pe Maria de energia vitală. E un mister cum de-a ajuns la tine, fiind despărțiți de cinci ani, cum de te-a găsit în clinica în care profesai. Multe mistere. Am extras fătul, l-am resuscitat, și și-a continuat dezvoltarea accelerată. Am conceput un dispozitiv special pentru al hrăni iar când acesta a devenit prea mic (mi-aduc aminte de micul cosciug) am  hotărât să-l mutăm la Institut. A murit în brațele tale când, cu toate cele trei tranchilizante în stare să adoarmă și-un elefant, l-ai găsit, inexplicabil, în duba de intervenții.

Avea multiple amintiri genetice și spunea că este copilul tău… Ciudat, foarte ciudat. Viitorul poate va elucida această enigmă.

Ai rămas doar tu. Oricum, eu sunt terminat.

De la tine până acum „am născut” peste două mii de copii, de supraoameni, și mai sunt încă 70 de mii de embrioni din care să rezulte omul nou. Nici Hitler nu a visat așa ceva… poate doar  Nietzsche.

Tehnica a ajuns de rutină, manipularea genetică nu. Doar trei oameni o stăpânesc. Doi sunt morți. Multe semne mi-arată că-i voi urma. Nu mai suntem necesari. Le sunt mai mult decât suficienți super soldații creați de noi.

În geanta de sub birou sunt trei explozive puternice făcute aici în laborator, dotate cu un ceas care, la armare, să le detoneze după 24 de ore. Trebuie doar să armezi butonul. Atât ar trebui să fie suficient pentru a fugi, să dispari, până nu te vor considera un pericol.

Sunt trei clădiri. Vasile știe unde. Să ai încredere în el, ți-a fost tată până la majorat.

Când citești asta eu voi fi deja cenușă. E un carnet CEC pe numele tău în care am depus o mare parte din banii mei lichizi. Ai grijă de documente. Este acolo totul.

Nu te încrede în nimeni, totuși eu îți dau trei adrese a unor colegi medici mai presus de orice bănuială, abordează cu maximă prudență.

Refuză orice examinare medicală mai amănunțită căci ai o rată de regenerare moleculară mult peste și cele mai optimiste valori, un sistem imunitar fără de greș și o inteligență sfidător de mare. Folosește-le!

Încă odată, iartă-mă, căci m-am jucat de-a Dumnezeu, dar martor mi-e că mă mândresc cu tine!”

 *

 Afară e dimineață. Mi-a luat o mulțime de timp până să potrivesc sticlele exact cum erau, pe rafturi.

Scot boarfele din geanta de voiaj. Pun la fund dosarul, explozivul suspect de compact, iar deasupra îndes rufărie.

– Tovarășe comandant?

– Da. Se aude o voce morocănoasă

– Am hotărât să vă urmez sfatul, graseiez ca un om bine băut. La dracu’ cu toate… Coasta de Azur mă așteaptă.

– O hotărâre înțeleaptă, fiule. Vocea i se încălzește: până diseară ai 200.000 de dolari în cont și un bilet de avion.

– Dau o fugă să-mi iau la revedere de la prieteni. Le spun că am primit o bursă în străinătate, să predau dispensarul…

Nu pare prea mulțumit.

– Diseară la opt sunt înapoi.

– Bine, mormăie, să treci să dai un specimen de semnătură.

– Sunt praf, ce specimen o să iasă. Râd gâlgâit.

Numai de nu m-ar percheziționa la ieșirea din casă. Afară, nimeni: „Devin paranoic?” Vine taxiul. Opresc la CEC și scot banii. O sumă frumușică.

Mă uit la șofer:

– Ți-a pus dumnezeu mâna în cap. O să facem o cursă lungă, lungă. Hai de fă plinu’.

 *

 – Ce facem, Șefu’ ?

– Când se întoarce o să aibă un accident…

– Se rezolvă, toa’ colonel.

 *

 Vasile mă privește îngrijorat:

– Ți-ai amintit…

– Da. Și nu avem timp. Repede la cele trei case. Le știi, nu?

– Cum să nu le știu!? Unde se mai trag cabluri subterane, groase cât brațul, direct de la înaltă, la trei case prăpădite. Mai sunt și proști. Hai!

 *

 Aparent o casă părăsită. Intrăm, ne foim de colo colo, în bucătărie cheița scoate un zgomot ca de zurgălăi și un bec minuscul începe să clipească.

La un moment dat rămâne aprins.

– Aici. În spatele unui dulap fals e o ușă blindată. Cheița intră perfect în locaș. Cu un clinchet sec ușa se deschide. Un frig polar ne cuprinde.

Aliniate, în șiruri fără număr, recipiente criogenice.

Nu stau să mă mai uit. Așez un dispozitiv exploziv, strategic, între recipiente și-l armez. Imediat, un țăcănit abia perceptibil mă anunță că armarea a fost cu succes.

În celelalte două case găsesc incubatoare în șiruri nesfârșite și un laborator la fel de bine dotat ca cel din hrubă. Le minez și pe astea.

– Tată, lui Vasile îi dau lacrimile, aici sunt toate cercetările doctorului. Ascunde-le cât mai bine, dacă nu mă prind, cândva am să vin după ele. Acum, zi-mi tu, care le știi pe toate: Cum pot să dispar din țărișoara asta?

 *

 Mă strecor împreună cu Fărmache, hangiul fără un ochi, și doi contrabandiști spre malul Dunării. Patrula a fost bine unsă cu banii de la CEC și mi-au mai rămas destui pe care traficanții mi-i schimbă în dolari.

Trei semnale de lanternă aici, trei pe malul celălalt. Din ceață apare o barcă. Sunt ajutat să mă urc. Vâslind fără zgomot ne îndepărtăm de mal. Privesc cum ceața îl ascunde privirii mele și o lacrimă se prelinge pe obraz.

– Budi jak muskarci! mă îmbărbătează sârbul. Aventura abia început. Râde de se aude până pe malul celălalt.

Râd și eu și mă scutur leonin.

Se vede Iugoslavia.

                                                       ( probabil… va continua)

Liceul ne-a înstrăinat. Eu la Grupul Școlar Sanitar, Mihai la Liceul Teoretic, Maria la Liceul de Arte Plastice. Ne vedem în vacanțe când noi, masculii continuăm ai face curte dar mai nuanțat de vreme ce amândoi devenisem bărbați. Ea ne trata cu aceia șăgălnicie făcându-i parcă plăcere să ne întărâte unul împotriva celuilalt.

 *

 A murit tata. O moarte subită. Plec la București. Tot drumul încerc să-i revăd fața, dar obsesiv văd doar mâinile lui ridicate în a primi mânușile.

Trenul e mizerabil, un focar de infecție, iar oamenii îmi par ostili.

Mașina ce m-a luat din gară e nespălată și miroase a ulei ars. E alt șofer, nebărbierit și cu o mutră dubioasă.

– Mama?

– Doamna e plecată în State. Nu poate veni, pregătește vizita șefului statului. A zis la telefon să vă ocupați personal.

Văd că nu o luăm spre casă:

– Mergem pe la Medico-Legal, explică șoferul. Clădirea în demolare mă derutează:

– Pe aici, domnule doctor. Tatăl dumneavoastră a cerut să fie incinerat. Clădirea din dreapta. Eu trebuie să mă întorc la minister. Condoleanțele mele!

Se retrage, și eu calc prin moloz spre crematoriu.

Trei persoane sobre.

Am semnat și am rugat ca urna să fie trimisă acasă.

Rămân în mijlocul unui șantier, cu mirosul de carne arsă încă în nări. Unul din cei prezenți, executorul testamentar, mă ia de braț:

– Hai, că am mașină!

Casa e pustie.

– Să ne urcăm în biroul tatălui tău.

– Bine, dar unde sunt toți?

– Momentan, până la clarificare moștenirii… sunt la mătușa ta. Știi, la doamna…

– Daaa. Ce căutăm aici?

– Să știți că toate drepturile dumneavoastră succesorale au fost respectate. O să vedeți mâine, dar înainte… Răposatul a dorit să vă fie înmânat un plic.

Am ajuns în biroul tatei. Ne așezăm.

Caută cabalistic în geantă:

– Poftim. Mi l-a dat săptămâna trecută.

Mă uit de jur împrejur, totul e la fel ca atunci când am plecat.

Deschid plicul, citesc :

„Copilul meu, să mă ierți!”

Din plic cade ceva. Mă aplec și o ridic: ceva între o cheie și un stick cam de cinci centimetri lungime, frumos cizelată, cu margini turnate în crom, semn că e gândită pentru o utilizare de lungă durată.

– Asta ce-i?

– Nu știu, dom’ doctor. A specificat, insistent… M-a tras de mână. Tatăl dumneavoastră mi-a zis, se cutremură, să ajungă la el, adică la dumneavoastră, că ne găsim… dincolo și are grijă de mine, brrr! Mai mult nu știu. Zău, era negru rău. Atunci abia venisem la birou și bleaga aia de Vasilica, că eu pân’ nu beau cafeaua… Era acolo, negru ca uraganu’, îmi zice: „Scoate testamentul”! Am uitat de cafea.

O salt în palmă. Ușoară și nu pare din aluminiu, titan?

– Zi!

– Era supărat rău. Mi s-a părut, la început, că pe dumneavoastră, da’ apoi… Mi-a dat originale de la toate proprietățile, a zis că le are în copie, autentificate. Mi-a interzis să aduc măcar vorba, în prezența dumneavoastră, de trei adrese. Era turbat… Am crezut că mă strânge de gât. Nu ar fi trebuit să accept, da’ când or venit martorii era ca un mielușel, a glumit cu ei, a avut și o havană, originală, în tub de tablă. A fumat-o la poștă cu Vasile. Râdeau cucoanele. Eu plec. Mâine desfacem testamentul, aici, în hol. O să vină toți. Ăăăă, nu se cade, da’ de aveți ceva amintiri. Știți… da’ să nu bată la ochi. Da? Bărbate… întotdeauna vine și momentul ăsta. Punct. Am plecat.

 

Cântăresc cheia în palmă. E o liniște de se aud carii. Salt lambriul și, prin tunelul atât de secret de se lăuda cu el la toți neaveniții, intru în atelierul tatei: ordine de laborator- eprubete, vase Petri, un incubator, o etuvă de dinainte de război, microscopul cu lumină polarizată, podeaua antiacidă. Rotesc privirea. Prea curat, prea spălat… Când veneam aici mă încurcam în fire de păianjen. Spunea că are cobai de experiență benevoli. Deschid ușa-dulap ce duce în hrubă. Când au săpat muncitorii, ca să-i facă atelier, au dat de un pasaj vechi de când lumea lucrat artistic din căramidă arsă până aproape de cuarțare, prăbușit la vreo șase metri. Aici e vinoteca ad-hoc: sute de sticle, de la butelcile oltenești, până la Balck&White cu dop de plută agățat în sârme. Văd un bax de Kent, surâd și-mi amintesc de țiganu’ de și-o bătut nevasta cu paru’: „Doctore, scoate-mi-o, că-ți dau tot ce am, sufletu’meu, că mi-o luat dracu’ mințile, zeița mea, ce-am făcut, ce-am făcut, Doamne, ce-am făcut!”

 

 Iau o sticlă la întâmplare. Masa e curată, nici un fir de praf. Paharele ca scoase din fabrică. Kentu’ e din vremuri apuse, cu castelul nestilizat. S-a păstrat perfect: trag adânc în piept. Mă uit la tavanul făcut de mâini din alt mileniu. Beau și plâng… plâng încet, ca boul uitat în jug!

 *

 Anul patru, Crăciunul, mă cam îmbăt, devin insistent , cu avansuri fără perdea. Mihai clocotește adânc, mă iau și de el și sfârșim prin a ne încăiera. Vasile ne desparte cu greu. Rumegând gânduri de om beat îmi fac bagajele și plec la căminul grupului școlar.

 

O dubă mare, neagră. Doi ochi mari ficși care mă străpung cu privirea:

– N-a adormit. V-am zis să-i dați doză dublă. El nu-i ca noi…

Totul se tulbură. Stau pe canapea golit de gânduri. În față Vasile cu pălăria între picioare. Deschide vorba:

– De când a-ți venit, tu și cu frate-tu, și tac’tu, am știut că va fi rău, dihanii de la București. Ce le spun la oameni. Te-am crescut ca pe copilul meu: trei oameni au murit de mâna ta. Măcar pe Mihai l-ai omorât „românește” cu securea! Își trântește pălăria în cap, se ridică și pleacă.

Mă prăbușesc într-un hău fără fund apoi…

– Flavia, mai poți…

– Da, don’ profesor…

– Vasiliu e aici?

– Aici!

– Bou’ de anestezist…

– Aici, don profesor, nu mai plec, m-am învătat, îl aflu’ eu pă ăl de vă dă telefon…

–  Bine copii, hai, că azi ne vede Dumnezeu!

 

Totul e la fel. Și căpițele de fân sunt, parcă, în același loc. Mă reazem de peretele de stâncă și privesc în jos. Orizontul mă desfide ca de fiecare dată și vreau să zbor, să plutesc deasupra acestei imensități volatile, dar… o văd. Urcă pe poteca mică, a caprelor și a noastră, spre pătulul nașterii, de unde furam câte un ied de capră neagră ca să înmulțim stirpea. Urcă hotărât și rog zeii să mă ierte.

– Ai făcut drum lung….

– Și  tu, urcuș lung…

– Da’  se spune că criminalul se întoarce, întotdeauna, la locul crimei…

– Ai îmbătrânit, ai fire de păr albe.

– Privește! Aici nimic nu s-a schimbat. Parcă mă întorc din țara lui.

Îmi pune două degete pe buze:

– Nu glumi, nu mai ești tu, te-au zdrobit. Sau numai asta vrei a-mi arăta. Eu nu am uitat legământul. Dintre tine și Mihai am ales: este aici. Am venit să-ți dau băiatul.

 

Un scrâșnet înfiorător, totul se sparge în bucăți: Înnebunesc? Mă scol într-un cot. În fața mea o sticlă pe trei sferturi goală și-o scrumieră plină cu chiștoace de Kent. Am adormit cu capul pe biroul tatei. Tramvaiul scârțâie jalnic întorcând la rond.

E cinci dimineața și nici un cocoș nu tulbură liniștea, doar tramvaiul care scrâșnește jalnic.

 *

 Urăsc asta. Toți te privesc afectați și, în stângăcia lor, mai mult rănesc decât oblojesc.

Hora moștenirii m-a lăsat flasc, complet terminat. De unde atâta energie în mătuși pe care le-a uitat Sf. Petru pe răboj? Atâta încrâncenare pentru o linguriță:  „Am să-ți scot ochiu’ cu ea. E lingurița mea, eu i-am dat-o de Paște, îi din set de argint. Ia-le tu pă’ alea dă inox!” S-a stabilit, adică neamurile au stabilit împreună cu conducerea spitalului, culmea oribilității, ca urna să fie pusă pe un piedestal în holul de onoare. Sunt prea obosit pentru a mă împotrivi.

La spital, un buchet imens de cale, cărnos de albe, și toată floarea adunată ca la circ. Trec prin purgatoriu.

Doar un coleg de facultate, care a răposat și el pe aici, îmi apucă cotul și-mi șoptește:

– Las că-i mai bine aici. Acasă cine știe cum încurcai borcanele și te spălai cu tac-tu pe dinți!

 *

 Vin acasă, fericit. Am luat cu 9,98 la medicină. M-a adus băiatu’ lui Costache cu mașina. Îi trecut de două noaptea. Intru pâș, pâș. În camera mea, pe patul meu, în cearșeafurile mele, Maria se zvârcolește sub un Mihai  dezlănțuit. Toporul de spart lemne… Privirea sticloasă, craniul desfăcut ca un dovleac, pic de sânge… Vasile cu Maria lângă el… goală… tremurând….

Eu, inert, încă cu toporul în mână.

Mașina neagră… o injecție…

 *

 Au plecat toți după efuziuni care mai de care mai lacrimogene.

Casa țiue din nou a pustiu. Brusc, soneria de la intrare mă face să tresar.

În ușă tov. comandant. Rămân siderat:

– Dumneata?

– Eram în trecere prin București și am auzit nenorocirea. Am venit să-mi prezint condoleanțe.

Intră cu nesimțire. Urcă la etaj și se așază în fotoliul de la biroul tatei. Îl urmez din ce în ce mai impacientat, dar și cu o vagă urmă de angoasă. Tace și mă studiază atent. Zărește sticla de coniac. Zvâcnește în picioare și toarnă în două pahare:

– Ultima oară te-am servit cu apă…

– Ce doriți? Caut un ton cât mai hotărât, dar constat că vocea îmi tremură nițel.

– Ultima oară o făceai pe detectivul. Am trecut să văd dacă ți-a trecut. În vocea lui nu e nici o notă de umor. Mă cată cu o privire grea:

– Taică-tu ți-a lăsat o moștenire serioasă. Poți trăi oriunde în lume liniștit până la adânci bătrâneți. Când te hotărăști, în 24 de ore totul se transformă în dolari într-o bancă elvețiană.

Trântește pe birou un pașaport:

– Fii băiat deștept. Viză pentru State. Dacă nu-ți place acolo, du-te unde vrei. Noi cu tine am terminat.

Dă paharul pe gât și pleacă.

Nu-mi revin din amorțeală decât când aud ușa  de la intrare trântindu-se.

(va continua)

Crăciun rebel…

Am dat un concurs aproape formal, având în vedere că eram singurul candidat pe post. Mă amăgesc cu gândul că nu a fost o fugă, dar nici o retragere într-un turn de fildeș.

Șareta scârțâie când roibul trufaș se înțepenește pe picioarele dinapoi:

– Iaca, dihania! Prrrr, talane! Așe l’onvățat, la crâșmă, să-i dea apă…

Ochii lui Vasile râd, dar de sub barba hirsută nu transpare nimic.

– Lasă bre, am gâtul iască, intru în joc.

De la haltă, ba urcând un deal, ba coborând, am pierdut orice simț al orientării.

Capătul comunei, sărăcăcios, ca și la oraș. Luna plină ține de felinare.

Crâșma, luminată de trei lămpi cu gaz uriașe, e plină. Intrăm într-o atmosferă înnegurată de fum de mahorcă. La mesele din lemn negeluit se bea vârtos și se discută aprins, pe tonuri înalte, care să acopere gălăgia făcută de un interbelic radio Telefunken, de unde se aude gemând Janis Joplin.

Încet,cu priviri strecurate și coate la coaste, se face liniște. Vasile face un pas înainte și-și scoate pălăria:

– Tovarășu’ doctor, dihaniilor, acu’ l-am adus de la gară!

Vacarm reținut, disting salutări, dar și bodogăneli. La tejghea (fiorul unui déja-vu), o tejghea grea, de zinc, , altă dihanie: nu are ochiul stâng și o gheară (de urs?) i-a distrus jumătate de maxilar.

– Visichi n’am, doctore. Încercarea de zâmbet îmi ridică, la propriu, părul pe spinare. Da’ am o prună trasă de trei ori. Să mă pomenești! Ochiul drept, caramel, ca de pisică, mă studiază, ciudat, parcă familiar.

– Nu omorî omu’ din prima zi, Fărmache, protestează Vasile.

– Lasă, nea Vasile, că doar sunt în grija matale!

– Apăi p’așe… Iar se face liniște. Cu manevre cabalistice, Fărmache face să apară un clondir afumat și un păhăruț cât un deget. Licoarea turnată la buză, face boltă pe roata șipului (acu’ să te văd, gândesc, ăștia deja te-au băgat la testări). Apropii mâna de păhăruț și, cu un zvâcnet scurt, arunc lichidul pe gât.

Câțiva stropi îmi umezesc degetele.

Drăcovenia arde ca focul, o simt coborând vijelios pe esofag. Ajunge în stomac, de unde vrea neapărat să-și continue, gravitațional, drumul. Întâlnirea cu sucurile gastrice nu e de bun augur, așa că, involuntar, râgâi violent.

– Să fii sănătos, to’arășe doctor, râde ochiul portocaliu, să ai grijă de copii noștri’. În spate se aud aprobări și chirăituri (le are felce… taci mă boule…și ăsta-i de la București, tu vărsa-i tot pă tine). Dau să zic ceva, dar fălcile sunt țepene. Vasile mă ia de un braț și mă conduce pe de după o ușă.

– Hai să mâncăm, don’ doctor, de când nu a-ți mai îmbucat ceva?

*

 În clasă eram patru: eu cu frate-meu, Mihai și cu Maria. Părintele Bogomir ne preda separat: eu la a doua, Mihai la a-ntâia și Maria alfabetu’. Fratele meu era cu noi, doar o prezență fizică, căci mental…

După ce a constatat, cu stupoare, că pot să fac mai multe lucruri în același timp, părintele Bogomir m-a învățat să fiu conștient de ele: mi-a pus în față o tablă, care în stânga și dreapta avea două discuri cu simboluri ce se roteau. La fiecare cuvânt scris pe tablă el rotea discurile. Apoi el recitea povestea, iar eu rearanjam simbolurile. Apoi el schimba simbolurile, iar eu scriam cuvintele pe tablă și întotdeauna ieșea altă poveste. Mi-a explicat ca Napoleon putea să facă șapte astfel de lucruri sincron și să facă și legături între ele, dar că asta la distrus mental.

Văd umbrele, care se agită în spatele părintelui, cu o parte din mine. A doua se întreabă de ce fratele meu, așa chinuit cum e, când ne-am uitat în oglindă, seamănă leit cu mine. A treia se întreabă ce o să fie la masă, iar a patra…face planuri de fugă.

 *

 Senzația de déja-vu e atât de pregnantă încât mi se ridică părul pe spinare și am un tremur nervos.

Dispensarul din paiantă, holul placat, pătrățele de gresie închipuind forme geometrice în culori de albastru spălăcit și verde brotăcel, cabinetul de consultație, minuscula sală de operații pentru cazuri disperate. Totul îmi pare familiar: două imagini, una mentală, alta fizică, tind a se suprapune până la identitate. Scutur capul. Vasile vede ceva și mă ia de braț:

– Doctore, mă târăște în spate, aici sunt lemnele, ai până la primăvară. În dulap sunt schimburi de pat curate. Te las să te acomodezi. De mâine… arbeit!

Fac focul, mă întind în pat și cad într-un somn chinuit.

 

„Dorm, visez? Mii de fețe. Unele râd, altele plâng. Peste toate ochii tatei. Tremur, nu tremur.

Vasile mă zgâlțâie:

– Scoală, copile, nenorocirea e aici!

– Da’, acu’, să dau cu apă pe ochi, mașina e?

– Hai, mă târăște.

Intru într-o dubă sanitară. La lumina, ștearsă a unui bec de plafon, îl văd :

– Vezi, tată, știam că ai să vii…, șoptește.

– Delirează, e pe moarte. O asistentă care nu e asistentă.

– Dacă moare… vă omor pe toți! O îndepărtez cu o mână. Văd cât pot vedea:

– Vezi ? Vezi, acum îmi amintesc tot, tu sunt eu și, numai tu… de ce numai tu, norocosu-le, se zbate în brancardă.

Ochii mă fixează pentru o ultimă oară și-apoi rămân imobili. Încet, lumina lor  se stinge.

– Ce spune? Femeia se agață de mine, frână, mașina s-a oprit.

– Spune că a fost fiul meu! răcnesc și sar din mașină.”

 

Mă scol fleașcă de transpirație. Familiar, un cocoș cântă în liniștea nopții.

 *

 Creșteam.

Încep să pun întrebări:

– De ce noi nu avem mamă?

− A murit când erați mici, vine răspunsul cam chinuit al lui tata Vasile.

– Ce boală are fratele meu?

− Ceva cu glandele, același răspuns chinuit.

– De ce semănăm așa de mult?

− Pentru că sunteți frați, de-aia…

– Unde îl duc pe fratele meu când îl iau cu duba aia mare și neagră?

− La București, la tratament…”

– E departe Bucureștiul?

Creșteam.

Maria e o codană fără pereche. Între mine și Mihai se dă o luptă acerbă pentru a-i pica în grații, iar ea ne joacă pe degete râzând.

Suntem mari acum. Din toamnă vom pleca la liceu.

 *

 O rog pe asistentă să ducă undeva florile. Nu se mai poate respira.

Într-o săptămână, pe birou e o disperare. Iau la rând: facturi, facturi… ce caută astea la mine? Aici nu e contabilitate… Un plic îmi atrage atenția, desfac: În conformitate, bâr, bâr, cu transferul de proprietate, vă rugăm ca până la data de să trimiteți sumele de bani restante impozitului. Trei adrese…

Asistenta intră și-i văd privirea:

– Ce-i?

O femeie tânără, plină de sânge, lângă ea un puiandru de 2-3 ani, speriat de moarte. Simt un zvâcnet în gât:

– Ce te uiți? Pe masă cu ea! Tampoane! Apasă aici, tare! Să văd! Garou că are femurala secționată. Bagă-i o perfuzie. Acu-i gata!

Pare a se stabiliza. Mă spăl metodic pe mâini, iar asistenta mi le usucă cu un feon. N-am mănuși, instrumentarul e rudimentar, dar n-am încotro: moare văzând cu ochii.

Pentru expunerea vaselor folosesc o incizie verticală, gândindu-mă că o pot, apoi, prelungi distal și proximal. După disecție am izolat vasul principal proximal și distal, dar și vasele colaterale importante învecinate. Pun un tourniquet. Trebuie să mă mișc repede. Încerc o apropiere. Minune. Cele două capete secționate se apropie fără tensiune. Fac o anastomoză termino-terminală prin surjet cu fir monofilament. Nu văd nici o spatulare, totul pare OK! Închid și, precaut, pun un dren.

 Apare Vasile. Se cam gălbejește când vede atâta sânge peste tot, asistenta n-a apucat să șteargă pe jos.

– Hai! Ajută-mă să o ducem în pat. Cred că a pierdut vreo doi litri de sânge, noroc că-i munteancă robustă. Sună la șeful de post să meargă acasă la ea și să-mi aducă buletinul, să văd ce grupă sanguină are. Apoi o să am nevoie de trei–patru voluntari că e anemică rău.

O bag pe gentamicină. Atât am găsit…

 *

 Mă întind în pat. Nu pot adormi. Îmi tot revine în minte cazul bizar pe care l-am avut la București. Similitudinile sunt copleșitoare: Bolnava s-a prezentat personal la camera de gardă într-o stare de anemie gravă din cauze necunoscute. Cei de la terapie intensivă, presupunând o masivă hemoragie internă, o transferă la chirurgie. Nu am mai văzut așa ceva. Nu mai are strop de sânge în ea, iar perfuziile nu ajută. Nu apuc să o deschid. E pe moarte. Cu un efort supraomenesc mă strânge de mână:  „Ți-am adus băiatul, horcăie, ți-am promis…” devine cianotică văzând cu ochii. După 10 minute declar decesul. Insist să particip la disecție, dar sunt refuzat. Se instituie o comisie de etică medicală care să studieze cazul și sunt tras pe dreapta.

Nu pot lăsa lucrurile așa. Patologul, mă privește:

– Ce-i Doctore? Vrei să o mai vezi odată?  

– Taci! Hai cu ea pe masă.

– Vai, dom’ doctor…nu-i frumos,

– Lasă prostiile. Cine a mai fost în comisie?

− Tatăl dumneavoastră, Teudorescu, Eugen de la …

− Și, prin creierul, ăla mic, de-l cari de colo-colo degeaba, nu te-ai întrebat ce caută taică-meu, un chirurg, Teudorescu care-i genetician și…ăsta, cine-o mai fi la o disecție de mal praxis?

− Eu… Mi-au zis să mă duc la o țigară, că se ocupă ei. Când m-am întors, doar ce-am semnat… Cum puteam…

− Adu sculele și, hai să vedem din ce cauză a murit femeia asta!

Ceea ce descoperim sfidează tot ce știm despre medicină. Femeia nu avea vagin, dar avea un uter perfect funcțional cu urme clare ale unei operații de cezariană post deces. Halucinant, nu am găsit nici o urmă de hemoragie. Acel ceva, care a supt sângele din trupul femeii, se afla în uterul lăsat acum despicat, în pântecul femeii, de după o tăietură de bisturiu expertă.

A doua zi am aflat că patologul a fost detașat la Oradea, iar cadavrul a fost incinerat.

Peste încă două zile a survenit operația la care anesteziștii mi-au rânjit în nas, iar pacientul mi-a murit, cu zile, pe masă și… deportarea.

Acum toate încep să se lege.

Oare femeia aia delira?

”Ți-am adus băiatul. Ți-am promis!”

 ( va continua)

Se folosesc, îndeobște, cuvinte ca: apostolat, sacrificiu pe altarul…, pionierat, devoțiune dusă la extrem. Vorbe.

De la ultima ceartă, monstru, cu directorul, cu șleahta de asistente revoltate, cu anestezistul ce privea eforturile mele rânjind, pe mine scria clar: deportat.

Tata m-a condus la gară gânditor:

– Nu știu, dar cred că așa e mai bine. O viață m-am zbătut cu tine, de mic… Nimic n-ai ascultat, nici de maică-ta, de dă să moară… Ce rușine! Poate-i mai bine, lucrurile se uită. O să vorbesc cu Panaitescu, dar nu acum, mai încolo. Du-te să-ți duci crucea dacă aici, la noi, nu ți-a plăcut…Văd o lacrimă și feresc privirea.

Încrederea că tot ce am făcut am făcut bine se clatină dar văd privirea, aievea parcă, cum își pierde încet strălucirea, rătăcindu-se în neant… în ochii mei, sub mâna mea, și ura surdă răbufnește:

– Rămâi, tată. Rămâi, cu hoții și criminalii tăi, să faceți disecții pe oameni vii, crezi că nu știu că au plecat oameni fără un rinichi, fără o bucată de ficat, fără…

– Taci, copil nefericit! Doamne, ce blestem!

– E blestemul tău, ți-ai uitat jurământul, te las… Ai grijă de tine. De mama.

– Să nu cumva, îl mai aud.

Macazuri, roți chinuite scrâșnesc în mintea mea o durere ascuțită. Mă redresez. Trimit o privire pe geam și adorm instantaneu.

 *

 Deschid ochii: simțul exersat în nopțile de gardă îl ia prin surprindere pe controlor:

– Bbbiletul la control, se bîlbâie.

Sunt singur în compartiment, afară se derulează un peisaj anost: dealuri mâncate de cari. Un car neliniștit se insinuează și în sufletul meu, ronțăind în ritm de tren: tac, taca, tac!

Ușa se trântește, violent:

– Liber! și, gâfâind, o namilă de om roșcovan și transpirat face să geamă bancheta din fața mea.

– Ci’ nenoroșire, bre, pi capu’ meu, săraca fată, co’ lasâ sâ moară animalili aiastea!!!

Ciulesc urechile. Înainte să deschid gura, se revarsă spre mine:

– Ai pomenit mata așa pățanie, sâ cazi, fată tânără, că șine-o pus-o, nimeni n-o pus-o, că ce-o căutat în grijania mamii lui de copac, n-aș mai avea zile, candela lor de prune… Își pierde suflul.

– Încet. Că ajungi și dumneata la spital. Povestește-mi, încet, ce s-a întâmplat.

Se uită la mine, la geantă…se așază mai drept pe banchetă:

– Păi, nu mare lucru, o nepoată, o avut un accident da’… Îi trece ei!

– A căzut din copac? nu mă pot abține.

– Păi, dacă-i proastă, ce-o căutat acolo, că n-o pus-o nimeni, se uită la geanta mea, o-ți de la București ? Pe la consiliu? Astea-s de-ale noastre, de-o fost proastă, toa’ director o zis că n-o trimite că moare pe drum, s-o iau acasă. Să moară-n patu’ ei, săraca, așa i-o fost scris. Sărăcuța de ea…

 *

 În gară, o rablă de Pobeda pe post de taxi.

– La spital, răcnește Toader, smulgând portiera.

– Da-i închis la ora asta, protestează șoferul.

– Hai!

Hârâind, animala se pune în mișcare:

– Și spuneți că se poa’ ceva, tov’ doctor?

– Știu și eu, nea Toadere, dar nu putem să o lăsăm așa. Să mă uit. Din ce mi-ai spus dumneata, situația e gravă, aproape fără ieșire, dar… Nu ne-ar ierta Dumnezeu dacă n-am încerca.

– Bine grăita-i, fiule.

La poartă un paznic moțăit, înăuntru o asistentă înțepată. Mă legitimez.

– Domnu’ de la București, se fâstâcește, să-l sun pe tovarășu’ director.

– Mai încolo, acum vreau să o văd pe fata de-a căzut din copac, repede.

– Ce să vedeți, e ruptă toată, moare.

– Hai, fată, acum! Du-mă la ea. Zi-mi istoricul.

– A căzut într-un par din copac, direct în, știți dumneavoastră…

– Nu știu nimic! Aici? Fă lumină, adu‘ foaia de observație. Nea Toader: la poartă, aici n-ai ce face, ține-l pe șofer, s-ar putea să trimit după medici.

Un dezastru total: o plagă contuză gigantă a întregului perineu de la nivelul vulvei până la coccis, o herniere, probabil a marelui epilon, totul cârpit în fire de ață prea strânse de sub care răzbate puroi opalescent. Și după o disecție aș fi lucrat mai îngrijit. Îi iau pulsul… surpriză: rapid, dar constant. Văd o fâlfâire pe pleoapele femeii, la 23 de ani, o țărancă robustă. O răsucesc pe o parte: s-a executat un rect iliac stâng , dar s-a abandonat…

Vine fata cu foaia:

– Fata asta are zile, o deschidem în juma’ de oră, pune-o pe perfuzie și sună echipa de serviciu. În noaptea asta operăm!

 *

 Citesc foaia de observație: plagă contuză gigantă a întregului perineu, care începe la nivelul vulvei, sub uretră și duce până la nivelul coccisului, care este fracturat. Vaginul, uterul, parțial rectul, până la nivelul colonului sigmoid, sunt distruse în totalitate. Marele epilon s-a herniat, probabil la extragerea din „țeapa” în care a căzut, o ansă intestinală este perforată, dar a fost excizată și cusută.

E o minune că trăiește.

S-a efectuat o colpohirectomie totală pe cale joasă și un rect iliac stâng. Primul care apare este anestezistul, cam de o seamă cu mine, ușor speriat. Îl iau de umărul stâng și-l strâng sub claviculă până geme:

– Mi-o ții? mă uit în ochii lui fără să clipesc. Încet, îmi prinde privirea, se îndreptă:

– O operezi?

– Nu crezi că merită o șansă?

– Da, da’…

– Mi-o ții?

– Fac tot ce pot… nu prea avem sânge…

– Scoală pompierii și milițienii, vreau 2 litri într-o oră. Hai!

Vine directorul:

– Să știți, tovarășe doctor, că nu aprob această operație, dar nu mă opun. Am făcut tot ce-i omenește posibil, dacă doriți să vă faceți o intrare fulminantă la noi în oraș nu mă opun, totuși…

Anestezistul preia pacienta în sala de operație. Mă retrag pe hol mai răsfoiesc odată foile de observație. Închid ochii și îmi imaginez grozăvia: femeia se mută de pe o creangă pe alta piciorul îi alunecă încearcă să se agațe de o creangă, coșul o încurcă. Scutură mâna, toarta rămâne agățată pe degetul mare, sucește mâna, rămâne în trei degete, în două…lunecă la vale… dedesubt parul ce ține gardul, ar trebui să fie julită tare pe brațul stâng, nu am văzut, o să mă uit, deci s-a rotit parul intră , greutatea femeii face ca totul să se rupă, dar de ce hernierea, cum au scos-o, au încercat direct și nu au reușit, atunci au răsucit-o, mezenterul, au rupt și mezenterul și vezica, să mă uit la vezică…

 *

 – Tovarășe Doctor…

Simt o mână pe umăr:

– Operați de trei ore, de aici cred că pot să preiau eu. Directorul mă privește peste mască. Nu reușesc să înțeleg crețurile din jurul ochilor, dar ridic mâinile. Mă uit în jur, echipa deja s-a schimbat, se mișcă ca un tot unitar, nu aud nici o vorbă, numai foșnetul halatelor. Trec cu mâinile ridicate în antreu, o asistentă mă dezechipează expert, mă împinge pe un pat și începe viguros să-mi fricționeze picioarele. Apare anestezistul cu care am început. Mă apucă de sub claviculă până mă doare :

– Ne-a mers, doftore!

Mă trezesc într-o rezervă de spital. Nu-i nevoie să deschid ochii. Miriade de mirosuri mă înconjoară: dezinfectante acide, antibiotice iuți, iz de fecale în putrefacție și peste toate mirosul fricii de moarte, sudoarea spaimei de inerentul sfârșit, mă localizează precis. Dar și altceva, diferit, liniștea, absența rumorii generale a unui mare oraș. Tresar când un câine latră chiar sub geam și deschid ochii. O măsuță din Primul Război Mondial, vopsită în alb 13, este așezată strategic pe mijloc. Pe ea o gustare. Mă ridic în capul oaselor. Presupun că am deranjat ceva, căci, imediat, o față a apărut în cadrul ușii:

– Cred că m-ați lucrat și pe mine cât am dormit, glumesc.

– Vai, tovarășu’ Doctor!? Toa’ director a zis să-l anunțăm imediat ce vă sculați…

– Ceva în neregulă? mă încrunt

– Nuuu, că așa vrea să vă vadă… Să vă felicite…

– Bine, dar mai lasă-l un pic să mănânc ceva. Ia zi, de știi, câte drenuri a pus?

– Trei, dom’ doctor, două pi margini și unu pi șentru, în cavitate.

Dau să mă înec.

– Da’ tu ești fată deșteaptă, măi… Ia zi cum te cheamă.

– Tata o vrut băiat, să-l cheme Stejaru, așa să aibă băiet ca bradu’, și-atunci când o văzut că-s fată mi-o zis Stejara și după aia s-o dus de s-o ’mbătat.

– Dar a mai făcut și un băiat, nu-i așa?

– Așa, dom’ doctor, că pe toate le știți, io zis Bradu, că cu stejaru’ s-o ars… Îi zice Bradu Brădet și pe mine Stejara Brădet. Se fudulește dinaintea mea. Zâmbesc și mă ridic pe pat. Ușa se deschide.

Își trage un taburet lângă pat:

– Ești nebun, nebun de legat! Îl privesc. Operația a lăsat urme, cearcănele grele sunt vinete și căzute. Întreaga statură e crispată. Degetul mic de la mâna stângă e „covrig”…

– Da. N-am putut să o termin… Toți știu… Beau de mult, de când… De-o să mai rămâi pe aici o să afli. Echipa a doua a fost de la urgență, alții n-am. Zi mersi că nu a fost niciun accident de mașină (îmi revin în memorie băieții care se înțelegeau fără vorbe). Nu știu ce-ai făcut pe acolo… Prin București, dar aici ești al nostru. Are o privire ciudată, pe care nu știu cum să o interpretez.

 *

 – Luați loc, vă rog. Să înțeleg că ați venit în legătură cu o pacientă…

– Da, și nu voi permite să vă bate-ți joc de fata mea.

– Eu, de când am venit, am avut o singură pacientă, o domnișoară ce a avut un grav accident.

– Da, ea e, ați siluit-o, nu ați lăsat-o să moară în legea ei. Acuma diavolul ce sălășluia în ea o să iasă, ridică mâinile deasupra capului, pre’ toți ne va lua dacă vom rămâne păcătoși, harul Domnului ne va ocoli, vom rămâne proscriși și la judecata de apoi sufletele noaste nu se vor mai întrupa în viața veșnică…

Îl dau afară.

 *

 Ce face fata, bine? Ai schimbat-o?

– Se poa’ toa…

– Scoate-i mâna stângă, încet. Da. Bine!

O iau deoparte pe Stejara:

– Fată dragă, am nevoie de ajutorul tău…

 *

 Mă ridic la etajul I, Ion nu plecase:

– Bărbate, avem un necaz… Te ai cu băieții de la Miliție?

– Da, ăăă, păi nu ți-am zis, mai am un kil de sânge, au donat și trupeții de la Secu; că i-a prins comandantu’

– Asta vroiam să te-ntreb, te știi cu dl. comandant de la Miliție?

Și-a întors privirea la mine și… Ceva din tonul meu l-a făcut să lase, încet, dosarul cu care gesticula, pe masă:

– Ce-i? Nici n-ai venit, să nu-mi spui…

– Fii calm. Hai să ne uităm un pic. Vezi? Mă jur că și la radiografie va fi la fel… Îl suni?

 *

 – Dle colonel, îmi e teamă că nu este un accident, absența contuziilor colaterale, a urmelor vegetale de sub unghii, am cerut și hainele, mi-e teamă că intrăm pe teritoriul dumneavoastră. Cineva a tras-o în țeapă!

– Hmmm ! Uite care-i treaba… Eu nu vin peste tine-n sala de operații decât dacă… să lăsăm. Ce, crezi că aici? Îi Vestul Sălbatic? Normal că știu. Știu foarte puține persoane și așa trebuie să rămână. Cum vrei să se vorbească de orașul noastru? Că umblă Ku-Klux Klan-ul pe la noi pe ulițe? Să se panicheze populația? Sunt în urmărire operativă… Îi prindem pe toți, nu-ți fă griji. Măi, măi… Ce mai e?

– Domnule comandant, o rugăminte… Pe tren am fost abordat de un personaj, Vasile. Dacă nu era el, eu mergeam direct la hotel și… cine știe când aflam de cazul fetei. Nu a mai apărut, deși spunea că-i este nepoată. L-a văzut și taximetristul și portarul, asistenta și eu… Fața aia nu o uit…

– Mă sperii, doctore, pe bune că mă sperii! Să văd ce pot face…

 *

 – Ionică ! Ești singurul în care am cât de cât încredere. Am mari motive să cred ce e mai rău. Ai treabă pe-acasă?

– Ce treabă să am în nenorocita aia de garsonieră, da’ ce tot bâigui acolo?!

 *

 – Toader? Da, eu sunt. Poți să pleci. Da. Dracul ăla de doctoraș ne-a citit. Data viitoare… De, ghinion! Colonelul se lăsă pe spate în fotoliu: „Dar-ar draci-n tine de copchil afurisit.”

 *

 Revăd mental filmul evenimentelor și un cuțit îmi trece prin inimă. Mă cobor în spate la ambulanțe.

Liniștea tensionată a așteptării. Îi respect pe acești oameni. Pe mine stresul incertitudinii m-ar ucide, aș acumula prea multă adrenalină.

Intru în ghereta pe post de dispecerat. O matroană ce strivește un taburet de spital ridică din sprâncene :

– Mata? Intrarea prin față, te rog.

– Sărut mâna! Nu vreau să deranjez… Tre’ să-l iau pe tata, o zis că să zic la matale să trimiți Salvarea în față, mă scălămbăi, și-mi iese:

– Daaa, ce-are tataia?

– Cancer, l-o adus ieri c-o ambulanță de la București, o zis să-l iau.

– Ieri? se uită pe hârtii. N-am nimica!

– Nu se poa’ mi-o zis de la triaj…

– Păi… ieri? Nu. Alaltăieri a venit o ambulanță de la București, da’ una d’aia mare, de multiple. Nesimțitul ăla nici nu m-a salutat, am crezut că-i în pană și s-o dus la ateliere și du’paia nu l-am văzut decât când pleca… Unu’ gros, roșcovan. Țipa la ăia de la urgențe. M-am și mirat cum țipă un șofer la ditai doctoru’… O fi fost, da’ eu n-am văzut să descarce ceva. Aici nu-i, bate cu un deget gros în hârtii. Vezi de-i prin triaj… L-o fi rătăcit prin lift. Dă să râdă și se abține cu greu.

Alerg prin parcarea largă ca nebunul, în față îmi apare comandantul:

– Trebuia să te faci detectiv, doctore. Unde fugi? E taică-tu la telefon!

 *

 – Copilul meu…

– Da, tată, se pare că nici în gaură de șarpe nu pot scăpa de tine…

– Dar ți-am vrut binele și eu și maică-ta. Când am auzit de nefericita aia, ce-am zis: nu se poate abține, obosit după tren, dă chix din prima, bețivu’ ala de director trebuia apoi să te îndrume spre casă. Aveam noi grijă aici. Și tu ce-ai făcut… Ai stricat totul! Salvam trei vieți… Trei vieți importante!

– Tu salvai trei vieți? Eu am salvat aici una, și Dumnezeu mi-e martor că-i cea mai importantă, gâfâi, mă sufoc.

Amabil prin natura profesiei, tovarășul comandant împinge către mine cu degetul arătător un pahar cu apă.

– Ești tânăr, doctore, idealist, viața nu-i așa, de-ai ști câți doctori, dă-i falși, cu scobitoarea în p–a muierii am prins eu p’un argint… Hai!

Pune atent receptorul în furcă:

– Bagă-ți mințile în cap… Aici nu-i București. De nu erau pilele lu’ tactu’ te călca trenu’ demult!

(va continua)

   Casc de-mi pârâie fălcile:

– Am ajuns?

Jaris, secundul și unicul membru de echipaj, mă privește de peste postul de pilotaj:

– Aproape, Șefu’.

– Gunoaie?

– Mizerie multă… Doar a fost sectorul rușilor!

– Mda! Las’ că am văzut și pe la alte case… Mă duc să-mi beau cafeaua. Belește ochii. Nu vreau să mi-o vărs în poală!

– Da, Șefu’. Lin ca paserile cerului…

Ajut imprimanta 3D cu un șut și, cu cafeaua în mână, mă instalez comod în scaunul de comandant:

– Jurnal de bord…

– Nou, sau continuare?

– Nou. Data stelară… bagă din burtă. Computatorul bipăie și mă holbez la cifre: Am dormit ceva, dom’le!  Suntem deasupra Siberiei și văd focurile unei așezări de nomazi Dukha…

– Nu văd nici un foc și am dat focalul la maxim…

– Tu scrie ce zic eu! E jurnalul meu, scriu ce vreau în el, eeee! Deci! Ai băgat cu nomazii?

– Băgat.

– Daaaaa! Și ei și noi înfruntăm aceleași friguri cosmice…

– În Siberia e vară…

– Ei nu, că-nebunesc! Pune-te pe mute, bagă o piesă de Siberius… Așa-i mai bine.

Mă ridic din fotoliu și, cu cana în mână, mă apropiu de hubloul lateral. Privesc emisfera Pământului ieșind din noapte: Sigur că le văd, cu ochii minții, cutie cu șuruburi ce ești!

– Scrie. … și la fel cum ei își dirijează săniile cu câini prin ghețurile veșnice, la fel îmi pilotez eu nava prin negurile spațiale… Ăăăă! Hoooo!

Nava se cambrează pe o parte. Gravitația se duce dracului și cafeaua fierbinte îmi curge pe piept.

– Mii de bombe cu neutroni! Jaris!? Am să-ți bag o cometă-n dos și-am să te trimit la strămoși.

− Scuze, Sefu’ ! Pe radar nu era nimic…

– Belește ochii, că de-aia ți i-a făcut mă-ta! Am ajuns?

– Da, Șefu’.

– Crăcănează hangarul și amorsează condensatorii că vin și eu. Mă foiesc după un șervețel:

– Revenim. … prin negurile spațiale în misiunea noastră specială către quadrantul… Bagă quadrantul. Bagă, mă, quadrantul!

– Sunt pe „mute”, se aude o șoaptă…

– Ei nuuuu, c-au înebunit toți. Asta-i casă de nebuni. Ieși de pe „mute”, bagă coordonatele, salvează jurnalul și pregătește-te că avem treabă. Hai!

– Da, Șefu’!

                                                                  *

– Ce-avem noi aici?!! Condensatorii sunt încărcați? Buun! Oprește gravistartorul. Așa… Jurnal de bord.

– Nou?

– Nu! Continuare… Mă jur că la prima revizie cer să te schimbe!

– Da’ ce-am făcut, Șefu’?

– Las’ că știi tu… Numa’-n contra mea. Mă comentezi la fiecare pas. Nu mai am tihnă…

Scrie: ”Cu fălcile hangarului larg deschise nava părea un rechin uriaș capabil să înghită o întreagă navă plină cu pirați…”

Aștept un pic. Nici un comentariu.

– Nik?!

– Nu vreau să-mi șteargă hardurile, aud comentariul Computatorului.

– Bun! Jaris! Ușor înainte!

– Da, Șefu’!

– Vectorii, Comp.

– Compensez stânga., aliniament 0012, suntem calați pe quarantul 00012014 pot să inițializez la comandă. Ați pus „navă” de două ori în aceiași frază.

– Ahaaa! Nu te lași?! Bine. Corectează tu. Acum avem treabă. Jaris?! Ai scanat toate jucăriile? Nu uitați că suntem la ruși. Nu vreau ca vreo ghidușie să-mi explodeze în hangar…

– Scanat Șefu’. Numa’ table și șurubării.

– Bine. Intrăm. Activează bobinele de transconductață. Să facem curat pe poteca asta.

Engage!

„Avansăm lent. Tot ce e cât de cât metalic se deplasează lent intrând în hangar, chemat la întâlnire de puternicele bobine. Trei mii de kilometri cubi curățați de gunoaiele spațiale. Încet, încet, facem curățenie pe aici.” Ai băgat în jurnal?

– Da, Șefu’.

– Bun. Jari?

– La ordinul tău.

– Impuls!

„Puternicii condensatori își descărcară energia acumulată în bobinele de convecție. Tot ce era în hangar se transformă într-o sferă, compactă, de resturi metalice”.

– Chesonează stânga.

„Două porți metalice începură să se închidă capturând bulgărele de fiare, strivindu-l, compactându-l.”

– Perfect! Starea?

– Acum ieșim. Încărcare 68% .

– 68% ? Ne râde lumea. Comp, estimează-mi randamentul de recuperare.

– 82%

– Păi ce facem? Lăsăm și pentru alții? Mai facem o trecere. Hai! Voltă-n vânt !

„Să lăsăm generațiilor viitoare un cer curat, un cer fără șuruburi și table răsucite, fără containere pline cu rahat chinezesc care să-ți mânjescă hublourile… Precum un cașalot imens, nava se rotește sub cârma mea fermă. Vom face încă o trecere pentru a ne asigura că nimic nu ne-a scăpat…”

Ăăăăă! Măăăăă! Jaris!!! Ce dracu’ faci?

Nava se lăsă pe-o rână. Giroscoapele vâjâiau încercând să compenseze…

Atârnat de un mâner antigrav sunt smucit și părțile mele cele mai moi se izbesc de cele mai contondente excrecențe ale Cabinei de Operațiuni. Jaris mai ghinionist, a intrat cu vintrele în maneta de evacuare și acum holbează la mine niște ochi exoftalmici.

– Comp! Ce dracu’-i asta?

– Nu știu Șefu’.

– De ce ne-am lovit?

– Nu știu, Șefu’.

– Te casez…

– Poți să faci ce vrei. Nu am nici o data.

– Jaris!

– Da, Șefu’! aud gâjâind vocea secundului.

– Lasă-ți boașele să se împrăștie și vezi peste ce dracu’ am dat.

 

                                                                     *

– Să aud!

– Nik, Șefu’!

– Te-ai molipsit de la Comp! Asta-i boală care se ia, bag seamă. Cum, mă, să nu fie nimic?! Ei lasă… Mă duc la pilotaj. Să vedeți voi cum o să ajungeți îmbrățișați, și fără parașute, pe Pământ, acuș!

Mă instalez în fotoliu. Trec pe manual. Pe radar nimic. Măi să fie… Trec pe scanare. Nasol cu scanarea e că a fost gândită doar pentru înainte, iar înainte… nimic decât câteva resturi ratate la prima trecere. Măi să fie!

Comp! Vreau o manevră mai delicată, pe care doar tu o poți face.

– În sfârșit, o apreciere. Am să notez, cu majuscule, în jurnalul meu!

– Lasă vrăjeala… Ce jurnal? Care jurnal? N-am timp acum. Discutăm noi… Fii atent la mine. Blochează giroscoapele de pe axa ‘X’ și ‘Y’ și turează-mi Z-ul. Vreau să facem un travers la 85 de grade, ocazie cu care să scanez aria 0013, quadranții 00013014, 00014014, 00015014 și 00016014. Comprande?

– Absolut interzis. Nu numai că o să rămânem fără gravitație dar avem 17 tone de metal excentric în babord, mi-e frică!

– Tu asculți comanda la mine, cutie de șuruburi, că altfel am să o fac manual și n-o să fie bine.

– Repet instrucțiunile de securitate, manevră doar în caz de iminent pericol…

− Și-acu’ ce e, Comp? Ceva ne-a lovit de două ori. A treia e cu ghinion. Prucede.

– Am înțeles, Șefu’!

– Jaris? Te-ai adunat?

– Adunat, Șefu’!

– Treci la retrofuzee. Ochii pe radar. Dacă ceva merge rău ne arunci cât mai departe de orbită. Clar?

– Nu ar trebui să cerem aprobare la centru? Asta nu-i joacă.

– Executarea. Parcă nu știi ce-o să zică ăia: „Menține-ți cursul, vom trimite o navetă.” Au trimis vreodată una? Vladimir, Yohanis, Greeg… Toți mi-au fost prieteni și mototoli ca tine, că de-aia ai rămas second și ești cu 10 ani mai bătrârn ca mine. Executarea!

Scanez pe toate frecvențele. Nava se rotește travers cu ușile hangarului crăcănate. Nimic.

– Atenție Comp! Oprește Z-ul și pornește ‘Y’ la turație maximă. Să n-aud vorbă! Bagă…

„Cașalotul” se dă lent peste cap într-un looping greoi. Văd ceva pe scanerul de 11microni:  Te-am prins!

– Stabilizeazăăă! Păstrează ortodroma. Comp, l-ai văzut? Jaris?

– Îl încadrez acum. Trimit vectorii.

– Comp?

– Scuze Șefu’! Nu văd nimic. Poate senzorii mei nu sunt buni. Regret!

– Calm, Comp. Stabilizează nava pe vectorii lui Jaris. Te-am prins, Infractorule!

– Distanță 11, 237, … ,117,…, 012, 10, 863… Șefu’! Drăcia vine peste noi!

      – Retrofuzee! Azimut 0014, Acum! Putere maximă!

– Ne-a ratat la nici juma’ de metru! Ce-i asta Șefu’?

– Nu știu, Jaris. Vre-un missle „urmărește și distruge”… Și-așa erau dubios de multe gunoaie pe aici…

– Și… De ce n-a făcut „bum” la primul sau al doilea impact?

– O fi având focosul defect… sau dezamorsat…

– Să-ți fie gura aurită. Ce facem? Drăcovenia s-a oprit la nici 10 kilometri. O urmăresc cu greu, e camuflată aproape perfect. Se rotește… Cred că vine iar peste noi…

Zice-ai că are focosul defect?

– Nu stăm noi în nădejdea asta. Ies!

– Ce faci?

– Ies!

Ai prins vreodată o vacă turbată?

– Nu! Ce bâigui? Ce vacă?!

– Eu sunt din Hartford, Kentucky, mă! Proba mea de maturitate a fost să imobilizez un juncănaș. Bolas, copil, ai auzit de asta?

Îți prind eu tăurașul ăsta, Jaris! Pe cinstea mea de nu-l livrez în cală legat fedeleș. Ies!

– Ești, iremediabil nebun!

                                                                    *

Mă trag în costum. Încuietorile magnetice clănțănesc distonant. Pe o navă pline cu bobine, condensatori și magneți permanenți, încuietorile automate nu fac doi bani. Aplecându-mă cu greutate trag fermoarele Zipr, gelatinoase, dar sigure. Fac o probă de presiune și ies prin sas-ul doi, în hangar. Încarc în cârcă EVA și avansez, lent, către porți. Aici ar trebui să fie patru corzi autoretractile. Nu sunt decât două. Mărunțesc din buze.

– Am atras atenția la revizia de acum două luni…

– Te rog! Nu acum!

– Mai sunt două corzi de alpinism în chesonetul 0129, lateral stânga cu poziția ta. Îți monitorizez statusul de la infirmerie. Succes!

– Mersi, Comp! Mă angajez. Jari, vectorii…

– Îi ai pe monitor. Baftă!

Am un avantaj minim. Nava acoperă soarele și parțial panorama planetei. În față beznă de planetarium. Senzorii de pe EVA nu-mi spun nimic. Avansez orbește pe vectorul dat de Jaris.

– 100 de metri, Șefu’! Ar trebui să o vezi.

– Nu văd nik!

– Cum spunea-i… Belește ochii că de-aia ți ia făcut maică-ta!!!

– Măgar! Aha! O văd! Îi neagră ca smoala Jaris! Pregătesc lassoul.

În sfârșit EVA identifică obiectul. Îi ordon o sincronizare longitudinală.

Alunec la nici juma’ de metru de rachetă. Are cam 3 metri lungime. Focosul prezintă o adâncitură pronunțată: Aha!

Întind lațul și-l petrec peste corpul fusiform. Instantaneu lansez un fascicul de azot și mă îndepărtez axial de ea. Chiar dacă nu se vede, jetul din duzele posterioare are peste 3000 de grade. Nu vreau să-mi prăjesc costumul. Rulez coarda ținându-mă cât mai departe…

– Contact! Am încălecat-o!

În intercomunicație aud ceva ca un ignet, nu realizez dacă e Jaris sau Comp.

– O agăț în corzi. 4, 3, 2,1: Acum Jaris. Rulează. Verifică tensiunile pe corzi să nu depășim valoarea maximă.

Așa tăurașule! Te-am prins! Nu smuci că n-ai nici o șansă… măăă! La nici doi pași de mine o retrofuzee cu combustibil solid trimite un fascicul scurt în vid. Dacă eram acolo, eram acum o gaură:

– Hă! Hă! Izbucnesc într-un râs nervos: O gaură!!!

– Ce-i de râs? Jaris se burzuluiește: Am verificat. N-ai destul impuls în Eva ca să o frânezi… Ce facem? Mi-o bagi direct în hangar cu peste 3 metri pe secundă. O să ne intre pe dos și-o să iasă pe…

– Fii calm. Lucrăm combinat. Lăsăm tăurașul să obosească. N-ai fost la pescuit niciodată?

– Nu. Dar am văzut „Moby Dick”.

– Ha! Tăurașul nostru, Moby Dick? Fii serios. Comp, accelerează ușor, și eu frânez din Eva. Tu, Jaris rulează corzile sincron. Aducem noi tăurașul în staul, acuș!

Brusc, motorul rachetă din spate tuși de două ori și tăcu.

– Suntem pe inerție Jaris! Ce-ți ziceam eu! Tăurașul s-a cumințit. Aliniere Comp. Vin!

La fel de brusc, retrorachetele începură să se descarce.

– Huăăă! Nervosule! Stai cu tata! Măăăă!

Sunt aruncat de o contră și abia ce apuc să filez coarda. Racheta se smucește în toate direcțiile pornind haotic fuzeele de direcție. Corzile vibrează în draci iar una plesnește.

Un fir de oțel carbon îmi rașchetează casca și lasă o urmă netă. Gorilla 10, îîî? Vedeți voi când ajung acasă.

Nu mai văd mare lucru. Racheta se dă peste cap la nici 10 metri de mine și ne apropiem vijelios de navă.

– Manevră evazivă, răcnesc.

− Nu sunt distrugător. Vocea lui Comp e calmă. Rotesc în sincronizare Am nevoie de ajutorul tău, trebuie să o scoatem din vrie. Accelerează pe 014 cu 11. Jaris! Adună tot ce ai gonfrabil în cală. Cutii goale, saci, bidoane, tot! Vocea lui Comp pare decisă: Acum!

Atenție, Șef! Moment maxim! Dacă cedează și coarda asta te decuplezi imediat și revii în EVA. Dă-o’n mă-sa de rachetă, s-o prindă alții. Nu se face să murim pentru ea. Clar?!

– Clar, Comp! Mă abțin de la comentarii căci momentul de maxim vine, coarda se întinde zbârnâind, racheta dă din coadă ca un pește la ultima bătaie. Nodurile și ventrele transmise prin cablul meu mă răsucesc neputincios pe toate părțile și mi se face greață:

– Nu vomita, boule, că asta-i moartea ta. Încerc să văd ceva.

Coarda nu s-a rupt, dar racheta, cu mine atârnat în lasso, se năpustește în cală. Pornesc EVA în marșarier. Centurile de siguranță vor să treacă prin mine. Gâfâi cu pieptul strivit.

Brusc „Cașalotul” accelerează cu tot ce are: Motoare principale, de manevră, retrojeturi… Vitezele se sincronizează și racheta pică cu un bufnet înfundat pe dușumeaua de carbon cauciucat. Instant patru gheare o înșfacă decisiv.

Eu sunt mai ghinionist.

Desprind coarda lassoului și văd apropiindu-se de mine peretele din fund al hangarului.

Mai apuc să mă rotesc pe spate și mă afund printre cutii și butoaie de plastic goale cu tot cu EVA.

– Obiect neidentificat stabil în poziție 00,00. Misiune îndeplinită!

În vocea lui Comp se simte parcă o urmă de mândrie.

 

                                                                *

Mă extrag dintre cutii, cu compot de piersici curgându-mi pe cască:

– Facem un pic de atmosferă aici?

Porțile hangarului se închid silențios, îmbucându-se una în cealaltă după un model complicat trădând mintea zgribilitică a celui care le-a proiectat. Simt cu costumul un val de aer… casca se saltă singură, iar Jaris se repede să mă ajute.

– Nu ți-ai securizat costumul!

– Nu mai era timp Șefu’!

– Dau să comentez când luminile roșii de avarie încep să clipească iar tânguirea sirenelor de pericol îmi acoperă vocea.

– Pericol! Pericol! Imediat înapoi în costume. Am identificat obiectul. Pericol! Pericol!

– Ce bâigui acolo, Comp? Ți s-a urcat la cap? I-a vezi… Acuși te închid!

– Atenție! Pericol iminent! În conformitate cu articolul 34, aliniatul b, din Legea 1114, cu caracter ultimativ, încă în vigoare, preiau comanda navei.

Căpitan în retragere Argyle !

– La ordin! Îmi iese porumbelul…

– Sunt Unitatea Tactică Fortuna, cod 00alfa0017 Perseu.

– Ordin! Jaris mă privește stupefiat. Și tu, Jaris!

– Am identificat obiectul Căpitane. Este o rachetă distrugătoare „Ștefan cel Mare și Sfânt”, românească, din cel de-al Doilea Război de Independență. Foarte periculoasă. Când i se termină combustibilul intră în autodistrugere.

– Am înțeles! Adică bântuie de 60 de ani prin resturile astea?

– Nu avem timp, Căpitane. Autodistrugerea s-a amorsat. Avem trei minute de grație pentru a introduce codul și apoi o numărătoare inversă de 10 secunde.

– Să o aruncăm dracului afară.

– E o bombă cu neutroni, Căpitane… Înjurătura ta favorită… Nu! Singura șansă e să o transportăm în infirmerie.

– În infirmerie? Cred că am să suprascriu ordinul de comandă, Comp! E clar că nu ești în toate facultățile…

– Am acces total la robotul chirurg. Am găsit programul de dezactivare în memoria mea Bios. Nu mai avem timp. Mai sunt 2 minute și 17 secunde până la numărătoarea finală.

Acum! Am deblocat chesoanele 14, 16 și 18. Opresc gravitația. Hai!

– Jaris! Hai!

O târâm după noi prin chesoane.

– Cred că are două tone, mă plâng

– Doar puțin mai mult de 400 de kilograme forță… Un minut jumătate!

– Mersi! A dracului inerție. Jaris, sucește-o! Unde-o punem, Șefu!

– Hm! Pe masa de operații cu capu’ la cap! Nu sunt Șefu. Adresează-te cu Unita…

– Da, Șef! Am pus-o! E a ta!

– 38 de secunde! Ați avea o șansă minimă în cala secundară. E gândită pentru compuși radioactivi.

– Lasă! Dăi drumul! Poate e nevoie de ajutor. Jaris! Vezi containerul cu cap de mort.

– Da.

– Sunt acolo două pungi și o secure. Adu-le încoa.

Așa! Dă una încoa’! O mufez expert la linia de supraviețuire. Hai că nu mușcă!

Sug din furtunaș:

– Hennessy Beaute! Nici n-ai visat! Suge, nu fi bou!

– 17 secunde! E un coniac exceptional Jaris!

Jaris suge și-mi dă securea:

– Și asta?

− Îi tai boașele drăcoveniei înainte de 00.00, și sug din nou!

Capul, eviscerat al rachetei este invadat de șerpii chirurgului automat. Brusc o flamă mai că mă orbește. Jaris dă ochii peste cap și se lasă moale pe podea.

– Scuze! Am intrat în numărătoarea inversă!

Un alt tentacul îl înlocuiește pe primul.

– 06, 05,04

Îmi încleștez mâna pe secure. Am ochit ceva ca o sferă. Nu o fi creierul drăcoveniei?

– 03, 02…

Brațul meu pornește.

– Stop!

Încremenesc cu securea în aer.

– Misiune îndeplinită. Dispozitivul dezamorsat.

– Așa? Fără un bip, ceva? Așa, pur și simplu?

– Dramatici mai sunteți voi, oamenii. Apropo! Loveai cu securea exact în containerul cu plutoniu!!!

– Îu! Securea cade cu zgomot sec pe dușumea.

                                                             

                                                                     *

Jaris face ochi pe celălalt pat din infirmerie:

– Am murit?

– N-ai nici pe dracu’!

– Te-am tratat, ar trebui să-ți fie bine.

– Mi-e bine. Dar mă simt puțin stânjenit.

– De ce bărbate?

– Păi: Un șef care-i un reciclat Căpitan de distrugător, o Unitate Tactică de crușișător, refolosită… Eu… Un amărât de navigator pe o gunoieră spațială…

– Nu te plânge. Tocmai te-am recuperat din comă alcoolică. Vocea lui Comp pare malițioasă.

– Păi nu suntem noi cei trei R?

Recuperare, Reciclare, Refolosire.

R.R.R.!

Unul pentru sine și fiecare pentru el?

                                                                    *

Atenție la mine! Ține-te de pat, Jaris!

Cap compas: Pământul!

Comp?!

− Da, Șefu’!

− Engage!

                                                                   ***

 

R.R.R. era, în perioada comunistă, o îndatorire patriotică. Elevii desfășurau adevărate campanii, atacând podurile caselor și aducând cota de maculatură la școală, prin fabrici și uzine se aduna fiecare tablă și șurub și, atunci când nu era suficient, se aruncau chiar utilaje întregi, ca să iasă la gramaj, iar țiganii erau regii sticlelor și borcanelor reciclate. Nu se arunca nici măcar o sârmă! (n.a)

 

Preambul

 

Cecenia este o regiune în nordul Caucazului în care populația locală a luptat neîntrerupt împotriva dominației străine, începând cu Imperiul Otoman în secolul al XV-lea. Până în cele din urmă, cecenii s-au convertit la islam și tensiunile lor cu turcii au început să scadă, dar s-au acutizat cele cu vecinii lor creștini: georgienii și cazacii, cu calmîcii budiști, iar în secolul XIX cu expansiunea Rusă.

Inclusă de către Stalin în teritoriul rus, deci fără drept de autonomie, Cecenia declanșează două războaie de secesiune, între 1994–1996 și 1999–2009.

 

Actul I

 

Asaltul asupra teatrului moscovit a început la ora 21.

Cincizeci de bărbați si femei ceceni, înarmați cu puști, au preluat controlul asupra salii de teatru a Casei de cultură a unei uzine de rulmenți, situată într-un cartier muncitoresc din sud-vestul Moscovei, pe scena căreia se desfășura, în acel moment, una dintre cele mai populare comedii muzicale din Rusia.

Rebelii ceceni au luat aproximativ 700 de ostatici. 

După ce au ucis o femeie, despre care cecenii au crezut ca este o colaboratoare a serviciilor ruse de securitate, ostaticii s-au adresat președintelui Vladimir Putin: Puneți capăt acțiunilor militare din Cecenia. Au fost destule războaie. Avem părinți, copii, surori si frați. Le prețuim viețile, se cerea în mesajul care a fost citit în fata teatrului de către o femeie, în numele tuturor ostaticilor.

La scurtă vreme, trupe si transportoare blindate rusești au ocupat poziții în jurul teatrului. Comandoul cecen a cerut să negocieze cu reprezentanți ai Crucii Roșii și Organizației Medicii fără Frontiere, dar cu o condiție: negociatorii să nu fie ruși. Teroriștii au avertizat că, pentru fiecare cecen ucis, vor lichida câte zece civili și ca vor arunca clădirea teatrului în aer în cazul în care poliția va interveni. Comandoul condus de Movsar Baraiev, nepotul temutului comandant cecen Arbi Baraiev, ucis cu un an înainte, a dat un termen-limita de șapte zile autorităților ruse pentru a decide oprirea ostilităților în Cecenia și începerea retragerii trupelor, amenințând că, în caz contrar, teatrul va fi aruncat în aer cu sutele de ostatici aflați in interior.

 

Actul doi- Eșecul negocierilor

 

Primele încercări de a negocia cu teroriștii nu au avut nici un rezultat.

La 17 ore de la luarea de ostatici, Vladimir Putin, confruntat pentru prima oara, în calitate de președinte, cu o criză atât de gravă, a dat o declarație, prin care arata că teroriștii sunt străini și au legătură cu atentatul de la Bali. La scurt timp după ocuparea teatrului, două femei au reușit să scape. Cecenii au deschis focul si au aruncat grenade în direcția lor, dar nu au reușit decât să o rănească pe una dintre ele. A doua zi, cecenii au acceptat să elibereze 150 de persoane, cele mai multe fiind copii, georgieni si cetățeni străini. În aceeași zi, un deputat cecen, Aslanbek Aslahanov, a discutat la telefon cu șeful teroriștilor. Teroriștii au cerut sa vorbească cu șefii partidului Uniunea Forțelor de Dreapta, Boris Nemtov si Irina Hakamada, după care au mai eliberat cinci ostatici. Ostaticii eliberați au oferit informații privind situația dramatica din interiorul teatrului. Cu rebelii a discutat și Jozef Kabzon, un deputat rus nu lipsit de popularitate printre ceceni. Rușii au riscat chiar și trimiterea unei echipe de televiziune în teatru pentru a-i lua un interviu lui Baraiev. Cererile cecenilor nu erau clar formulate și situația a ajuns curând într-un punct mort.

 

Actul Trei- Asaltul forțelor Alfa

 

Putin a convocat 200 de membri ai forțelor anti-teroriste de elita – Forțele Alfa – cu scopul de a intra in clădire, ajutați de un grup de amatori numiți „Săpătorii” – experți în lumea subterană moscovită. Strecurându-se prin canalizare, prin conducte înguste, membrii Alfa au ajuns sub clădirea teatrului, unde au montat dispozitive de ascultare. În momentul în care s-a confirmat că, în interiorul teatrului, cecenii au ucis doi oameni, a fost dat ordinul de asalt asupra clădirii. Cu o jumătate de ora înaintea asaltului, trupele rusești au găurit un perete, pompând în teatru un gaz paralizant, pentru a-i neutraliza pe teroriști. Echipele Alfa au năvălit prin tunelul săpat sub clădirea teatrului. Dezorientați de gaz si de rapiditatea atacului, teroriștii nu au mai avut timp să arunce teatrul în aer. În schimbul de focuri care a urmat, toți cei 50 de ceceni au fost uciși, un singur membru Alfa fiind rănit.

 

Epilog

 

În urma atacului au murit 124 persoane.

 

Tehnica

 

Gazul lansat de forțele speciale pentru a-i anihila pe membrii comandoului le-a provocat celor aflați în clădirea teatrului pierderea cunoștinței, probleme respiratorii si pierderea memoriei. Asupra autorităților de la Kremlin, care au optat pentru o intervenție în forță pentru a rezolva criza, sacrificând 124 oameni, s-au făcut presiuni din partea mass-media si a opiniei publice internaționale pentru a explica ce tip de gaz au folosit forțele speciale în timpul intervenției. Autoritațile de la Kremlin au păstrat secretul, afirmând doar ca gazul este o substanță specială.

 

After

 

Nu s-a precizat nici câti ostatici au murit in interiorul teatrului și câti la spital. În afara celor morți, alți 390 de ostatici au fost spitalizați, mulți în stare gravă din cauza.. „Nimeni nu a văzut nimic. Ne-am culcat la pământ când am simțit mirosul gazului. Era ca o ceață ușoară care cobora din tavan și mirosea a ars. Era ca și când aș fi băut o tona de votcă”, a declarat un supraviețuitor. Experții militari cred ca gazul ar putea avea in componenta un drog halucinogen. Doctorii au descris gazul ca fiind un agent neuro-paralizant, care afectează sistemul nervos. Specialiștii francezi cred ca ar putea fi vorba despre gazul asfixiant de tip CS, numit clororbenziliden malonitril, gaz lacrimogen extrem de puternic, care provoacă arsuri ale pielii si ochilor, greață si care poate avea efecte pe termen lung. Misterul a fost sporit și de faptul ca spitalele unde au fost internați supraviețuitorii au fost păzite de forțele speciale. Rudele nu au fost primite înăuntru, iar medicilor li s-a ordonat sa nu externeze pe nimeni, deoarece printre pacienți s-ar fi putut ascunde câțiva teroriști ceceni. Se știe doar ca nici unul dintre cadavrele scoase din spital nu prezenta urme de sângerare sau urme de gloanțe; fețele victimelor erau albe si supte, cu ochii deschiși și lipsiți de expresie. Rudele celor internați au afirmat că folosirea gazului fusese un mod de a experimenta o nouă armă chimică, iar statul îi folosise pe ostatici doar pe post de cobai.

 

Hotărâre sau brutalitate?

Modul de a acționa al forțelor ruse a fost, pentru o parte a presei occidentale, un semn al hotărârii cu care Putin a demonstrat că lupta Rusiei împotriva rebelilor ceceni face parte din războiul internațional împotriva terorismului.

Primul ministru al Marii Britanii, Tony Blair, a declarat că autoritatile ruse au fost obligate să acționeze în momentul în care rebelii ceceni au început să ucidă ostaticii. „Nu existau soluții simple, sigure si lipsite de risc”, a mai afirmat Blair.

Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Ari Fleischer, a evitat orice critica la adresa lui Putin, afirmând ca vinovați sunt cei care iau ostatici, punând astfel viețile oamenilor în pericol.

 

After time

 

Misterioasa substanță se dovedește a fi o varianta „made in FSB” (Federal Security Bureau) de carfentanil, o substanta artificiala, similara opiului si care este de 10.000 de ori mai puternica decât morfina, folosita de obicei pentru a imobiliza animalele mari. Totodată, așa cum s-a dovedit, nu a fost vorba, de fapt, de un gaz, ci de un aersol – particule mici care plutesc in aer.

„A fost aproape o performanta”, a afirmat profesorul toxicolog Thomas Zilker de la Universitatea Tehnica din Munchen.

Un prim indiciu privind compoziția substanței a venit  atunci când ministrul rus al sănătății din acea vreme, Iuri Sevcenko, a declarat ca era vorba de un derivat al fentanilului, un opioid artificial de aproximativ 80 de ori mai puternic decât morfina. Unul din derivatele cele mai puternice ale fentanilului este carfentanilul, care este atât de puternic încât o picătură poate pune jos un elefant.

 

My point of view

 

Tehnic, ambele operațiuni au fost magistrale.

Pe de o parte, cecenii care au reușit să se infiltreze cu trupe și cu armament în federație, iar pe de cealaltă parte, pe trupele antitero, rusești.

Dacă infiltrarea cecenilor, cu arme și muniție, chiar în buricul târgului este o impardonabilă scăpare a celor de la Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti, trebuie să recunosc că reacția celor de la Forțele Alfa a fost , pe măsură, certificând prestigiul pe care-l au.

 

                                                                    ***