Mă cat în frigider… Scot probioticul ca să-mi refac flora și, oftând, scot și oala cu ciorbă. Salt capacul. Mai e de-o porție, un borș de ciocănele cu cartoafe și lobodă dres cu zeama de la gogoșari, nebunie… Mi-e frică: combinația cu iaurt poate cauza suferințe și abia ce nu mai fac ture la budă pe motiv de antibiotice. Ce să fac? Păcat de marfă. Pun trei felii de pâine mărunțită în oală, dau de-un foc mic și strig peste gard:
– Coană Mareee!
– Da! Ce-i? Soața lui Costică se ițește la ușa bucătăriei.
– Iaca, bre… păcat de sângele vărsat. Ia zi? Mâncă Tița de-i i-ai da?
Se caută în fundul oalei:
– Neee! Carne! Dacă-i dai carne… ești prietenul ei.
– Barem la găini, parcă nu-mi vine s-o arunc…
– Eeee, că nu le-ar mai ajunge. Că geaba le dau că tot nu fac nika!
– Păi…ascultă aici. O cocoană nu putea să aibă copii. Se duce la doftor, o întoarce ăsta pe toate părțile, cercetează profunzimi și declară: Stimată doamnă, problema nu vă aparține. Trebuie, doar, să schimbați cocoșul.
– Îă… bată-le să le bată că ele-s vinovate, nu cocoșul.
– Iaca vezi cum de privim din unghiuri diferite?
Eu schimbam cocoșul și păstram puicuțele, matali vrai să iei gâtu’ la toate puicuțele și să păstrezi cocoșul!
google translate, de baltă…
Fusăi pe la un amic și, la întoarcere, zic să trec și pe la un bancomat, subțire, un 50 de RON de-un pachet de țigări și-o bere cu rest de la Lulu.
Bine…
Ochesc animalu’, bag cardul, tastez cu soarele în ecran și dobitocul sughiță.
Ce spuma mării baltice? mă excedez. Oi fi greșit codul pin. O iau de la capăt. Iar sughiță: Măăă, ia vezi?! Pun ciomagul pe tine. Mă uit împrejur: două cocoane făceau 13-14 în spatele meu. Mă trag deoparte și mă chitesc cu-n ochi.
Fetele-ntr-o disperare: scot numai albastre și, cătând, sfidător, spre mine, mă lasă dinaintea dihaniei.
Zic să o abordez mai prietenos: Hai fă-n p…a mă-tii că mă bate soare-n cap!
Bag cartela, bag codul PIN, apăs pe 50 , aștept cu speranță și… iar sughiță.
Încep să pufăi. Mă fac mai mult decât sunt, îmi pun și ochelarii, și ischitesc monitorul care a avut și zile mai bune…
„Suma este incorectă”
Cum mă, să fie incorectă, ceara și cristalnița ei de treabă, da’ ce? M-am tâmpit?
Cinzeci de lei, dobitocule! I-așa de greu?
Nik!
Simt că-mi iese fum din sandale. Iau un viraj scurt (și mi-am promis că nu, aaaa) și intru la Sifonăria lui Vasile:
− Bagă-un șpriț până ce nu-ncep să sparg pe-aci!
− Da’ care te-o supărat așe, Mihăiță? se precipită Vasile, căci îmi cunoaște stările colerice. Ia de colea: fetească albă de Vrancea, cu care te-o hrănit mumă-ta la țâță…
Sorb însetat dar, pe la jumătatea paharului mă opresc, mai iau o gură mică, Vasile cu ochii pe mine. Plimb licoarea prin toată cavitatea bucală și simt cum se evaporă lăsând limba ușor astringentă, dar doritoare de mai mult. Sorb din nou. Inconfundabilul buchet mă localizează precis: fetească regală și nu oricare, chasselas doré, bucuria zeilor. Ating, cu limba, cerul gurii și mii de gusturi se pogoară asupra-mi, împreună cu amintiri parcă uitate: eu de-o șchioapă, șiruri interminabile de vie, un ochi aplecat asupra mea, Dana cuprinzându-mi obrajii în palme, Negru scăpat de sub control alergând cu mine printre rânduri, crapul prins la trei iazuri, ochii, zeci de priviri, morți, toți morți, mă scutur:
− Vasile, de unde ai licoarea asta?
− Mi-a adus-o și mie cineva…
− Numai inginerul Tăbăcaru avea soiul ăsta și-i mort, și amintirea mă răsucește din nou, tremur.
Vasile tresare și privirea lui se schimbă. Apare un respect sfios în ea, o reorganizare de paliere:
− Mihăiță, s-a venit băiatul, din Anglia, a vândut tot, nu se mai întoarce… Am luat eu tot ce mai era prin beci.
Uite! Mai am o sticlă. Ți-o fac cadou. Nu știam…
Vărs o picătură de vin iar Vasile, cârciumar cu experiență, se precipită și-mi umple din nou paharul:
− Da’ șini de ti-o supărat așe di tari, o sușește diplomatic.
− Iaca, animala aiasta di bancomată, intru în joc. Eu îi zic de cinci zeci de lei iar ea-mi spune că nu știu să scriu corect… pfff!
− Da’ cum zicea? mă ischitește.
− Că suma tastată este incorectă, cum spuma mea să fie incorectă: cinzeci de lei sunt cinzeci de lei… s-a tâmpit…
− Mihăiță! Eu zic că nu mai are bani. Adică… dă’știa mici. Ai cercat la milion?
− Ai’da bre, mult scot, mult cheltui, că mă știi că-s belfer…
Mă gândesc însă: s-ar putea să aibă dreptate.
Mă întorc la bancomat și apăs butonul de 100RON. Hopa! Sare lozu’!
Mă reped la „dolofănică”, îi fac cu ochiul de chirăie și-mi trag un pachet de țigări, mă ardea gâtu’, ceva de speriat.
Ajung acasă. Privesc sticla de la Vasile și mă cobor în beci.
O așăz alături de câteva surate:
− Așa fietile…
Voi, cu cât îmbătrâniți, cu atât deveniți mai bune!
***
Când cerul, deodată, nu mai are nori
… ce știți voi, copii, cum e să privești o femeie, o boare-n vânt trecătoare pe lângă tine?
Impresia unei priviri fugare, ooo, acel accept aerian, genetică ascunsă-ntr-un mic zâmbet. Dintr-un colț de ochi…
… ce știți voi, copii, cum e să te privească o femeie, galeș, estimativ pe sub gene lungi atunci când crede că nu o vezi?!
Eee, acum eu mă așez picior peste picior iar ea gâfâie un pic și povestește cu fetele, ignorându-mă. Urechiușele i se aprind, știe că o privesc, nici inima mea nu stă în loc, pornește un galop dezlănțuit, amicul are o ezitare, îmi urmează privirea, și zâmbește fin, interior:
– Ce știi tu despre femei…? Privirea ta s-a aplecat spre cea al cărui nectar de prea mulți a fost răpit.
– Dar urechiușele, splendorile ce s-au roșit atunci când am privit-o?
– Doar un pantof ce-o strângea, copil, privesc și văd al ei picioruș jucând agale un sabot.
– Ooo! Doar un nenorocit de pantofior, vai mie, și eu care n-am priceput nimic.
Mâine-i iau cei mai frumoși pantofi!
Amicul zâmbește fin:
– Ce știți voi, copii, cum e să te privească o femeie…
Cozonaci cu bucluc
Am informat pe toată lumea că de joi nu mai sunt disponibil.
Și, totuși…
Un El la ușă, lejer afumat și disperat:
− Domnu Mihai, slavă domnului, se răcesc ouăle!
− Poftim?
− Ouăle… Incubatorul…
− Stai o țâră. Aștept pe fi-meu, acuș vine. Cu regret.
− Și ouăle mele? Mă omoară nevasta. Hai! Te iau cu mașina, te-aduc cu mașina. Te rog…
Aprind lumina de pe verandă și-l citesc mai bine. N-are față de criminal în serie. Cumva se citește și:
− Hai, bre… Colea în deal… Ai mai fost pe la mine.
Mă mai uit odată la el și mutra lui îmi rămâne la fel de indiferentă. De l-aș mai fi văzut, măcar odată în viață, declicul s-ar fi produs.
Iau multimetrul și-o iau după el. În mașină mă zăpăcește de cap de casa pe care abia ce a târguit-o cu banii pe care i-a făcut în UK, mai că ratează o curbă și-mi zic că am avut o inspirație proastă.
O vilă tot numai fier forjat la intrare, intrăm pe o alee și mă dirijează undeva în stânga.
− Intrarea nu-i prin față? risc o întrebare.
− Ba da, da’ mergem la bucătărie…
− Ahaaa! Și la bucătărie se intră prin spate, mă edific.
− Păi, nu? Facem mizerie? Acolo e când vine cineva… Deschid ușile, să intre, eu mă bucur…
Îmi înghit limba.
Intrăm pe undeva pe o ușă mică din termopan la care abia mai ajungea lumina de la becul din stradă și-l văd cum se descalță și pune niște cârpici în picioare. Ignor și, după ce-mi șterg, demonstrativ, pantofii pe covoraș, îl urmez.
Pare nemulțumit. După o ezitare o ia înainte. Traversăm holuri întunecoase, facem stânga, dreapta, un miros de cozonaci devine aproape demențial, coborâm și dăm în centrala termică.
Pe niște bănci șase incubatoare:
− Ăsta-i cu buba!
− Adu-n pahar cu vin, cât mă edific.
Nu-mi place să se bage altcineva în gospodăria mea.
− Eee?
− Se face. Dispari că-mi iei aerul.
− Gata! S-a rezolvat!
− Am zis eu! radiază de fericire, da’ ce-a avut?
− Da și ti fuși grija? Mai bine dă-mi o bucată de cozonac că leșin aici…
− Văleu! Hai sus! Să o cunoști pe nevastă-mea. E-ai cu cozonacii!!!
Mă ridică pe trepte și strigă:
− Dano, domnu’ inginer! O reparat ăla! și spre mine: mă duc să scot niște vin.
Ridic cele câteva trepte. Ea este aplecată , îi văd curbura șoldului apoi mai ridic o treaptă și imaginea se întregește:
− Dana?
Se întoarce brusc:
− Tu!
− Eu… Se pare că lumea-i mică tare. Dă-mi o bucată de cozonac că fac ulcer.
− Ia-i zis?
− Ce să-i zic?
− Că…
− Că-ți reparai feonul la mine? Fii cuminte și ciocul mic. Acum i-am reparat ouăle, fată, și-așa să rămână. Da?! Dă cozonacul ăla că leșin.
O puștoaică dă năvală:
− Ce bine miroase, mamă!
Dana se albește la față.
− Domnu inginer, direct din butoiul pentru paște. Un aligote, o splendoare, un parfum…
Sună telefonul:
− Tată, unde naiba ești? Scăpăm avionul.
Draci în el de avion. Asta mă doare pe mine acum?
Mă uit la copila asta și ea-mi zâmbește galeș și provocator ca maică-sa!
***
Suflet
Uriașă, leoaica se apropie a mușinând. Puiul de om zăcea pe spate cu cordonul ombilical răsucit în jurul gâtului. Ridică capul și nările ei fornăiră. Se uită iar la ghemotocul care se sufoca. Îl împinse cu o labă. Puiul, cu ultimele puteri, începu să dea din mâini și din picioare. Îl mai împinse odată, parcă în joacă. Mațul care-l strângea de gât se desfășură un pic și copilul începu să răcnească din adâncul bojogilor.
Se retrase și se așeză pe labe. Puiul mai țipă odată apoi tăcu.
Brusc, leoaica se ridică. Răsuci cu laba copilul pe spate și-l apucă de ceafă, în botul imens.
Apoi începu să alerge.
Bungalourile erau în fața ei. A săpat o groapă mică în care a pus puiul și-apoi a început să jelească.
Au ieși toți, cu armele pregătite:
– Așa face o mama când îi moare un pui, foarte periculos… S-au apropiat cu grijă.
Încă mai trăia. I-au deznodat mațul și l-au luat în casă.
Doar eu am rămas afară.
Făcea ture și răgea.
M-am apropiat și i-am zis:
− E bine. E sănătos.
Și-a băgat, prin tufe, capul, la doi pași se mine.
Am încremenit. S-a uitat în ochii mei și apoi, a plecat.
***
Noroc cu mâța
Fii amabilă, un sălămior, dar mai uscat…
− Care să fie?
Mă chitesc prin geamul cam aburit: bucata aia…
− Ăsta? Îl ridică de coadă cum fac eu cu motanii recalcitranți
− Ia să văd? Dau să mă chitesc pe dedesubt, la substanță, nu văd nik și întind mâna peste galantar:
− Vai!
− Da’ ce-am făcut?
− L-ați atins.
− Îu?!! M-am umplut de salmonela, am să mor…
− Dumneata ca mata, da’ eu, aici, ce vină am?
− Hai, măi fată că nu-i așa…să moară dujmanii!
− Nu-i așa, da-i așa. L-ați atins trebuie să-l cumpărați. Dă dujmani nu-mi purtați mie de grije!
− Bun, bine… da’ acu’ măcar pot să văd ce-am târguit?
Mi-l înfășoară mai întâi într-o hârtie cerată apoi într-o pungă din plastic:
− Doar după ce ați ieșit din magazin, este interzis a se etala în zona magazinului mărfuri perisabile în afara spațiului specific destinat.
I-au punga și ies mofluz și cu personalitatea terfelită. Ocolesc prin spatele magazinului ca să ajung la sifonăria lui Vasile. O mâță mă reperează după miros și mă privește cu ochi mari:
− Hopa! Salvatoarea mea.
Mă uit cum mâncă din salam și mai prind și eu oleacă de curaj:
− N-am aruncat banii chiar degeaba!
***
Amabilități la colț de stradă
Mă găsesc cu-n amic, coleg de facultate cu nevastă-mea.
Mă uit la el, invidios.
El tras prin inel, sprinten și volubil, eu călcând atent că pârâie asfaltul sub tălpi. Eu cu o sacoșică cu „gâturi” pentru motani, el, cu aceiași geantă diplomat de acum 20 de ani.
Atac primul:
− Mă băiete, da’ și tu faci ca mine? Îl văd nedumerit și arăt spre geantă: Te-ai îndrăgostit și tu de geanta asta precum eu de portofelul din facultate… Îl scot demonstrativ și i-l flutur pe la nas.
Se citește și rânjește agresiv:
− Ce-i bun și verificat transcede timpul, Mihăiță. Tot pensionar? S-a eliberat un loc la Primărie… Inginer la Sistematizare, pâine bună, îți fac o lipeală că le ai cu pusul pe căprării.
− Mulțam fain, Ionică. Cal bătrân… și la pretențiile mele, că știi, să le stric ploile… Mi-ajunge un primar în arest la domiciliu, pe stradă, ăăă, stai că vine și Teudorescu, acuș: c-așa-i moda mai nou: îți tragi vilă de nesimțit și DNA-ul ți-o face pușcărie privată. Eu mai lipseam… Mi-e bine cum mi-e! Crede-mă!
− Daaaa. Ce noroc ai avut tu cu armata aia…
− Norocul și-l face omu’ cu mâna lui. …și ce te plângi? Te-ai privatizat, ești Don’ Inspector, toată ziua în aer liber, uită-te la tine, radiezi de sănătate. Tot n-au vrut nesimțiții ăia să-ți dea carnet de conducere? Nu dispera. Avantaj tu!
− Lasă Mihăiță că nu-i de la alergătură, îi genetic, frate.
− Adicătălea cum? mă simt ofuscat.
− Adică că-i foamea-n tine. D-aia pui șunci la burdihan.
− Ei nu mă-nebuni!
− Mihăiță, asta e , frate. Ce să-ți fac dacă ai sămânță de iobag!?
− I-o bag, i-o bag, șezi blând, că știi că sunt gentle, și mai stă și sus… pe moale!!!
***
E timpul de-o baie
Pohta ce pohtești nu se adună, întotdeauna , cu putirința. Asta-i ca să dăm vina pe mama și nesimțitul acela de și-a băgat în ce-avea el mai scump. Nu să leagă, mă! Dai în stânga, dai în dreapta, te râde lumea sau, în cel mai bun caz, te privește condescendent. …și urcă o ură în tine: de ce? Ei pot , tu zici că poți, că ești isteț și-atunci te agăți de unul, de altul, ca puricele ce sare din blană-n blană.
Și-ncepi să îl mănânci, încet, insiduos, mieros la început.
Nefericitul simte, la început, o gâdilătură, la limita percepției, întinde o mână și se scarchină, nefericit copil, neștiind că abia ce întinde focarul infecției.
Gâdilătura se transformă în usturime, descoperi că ești acoperit de tot soiul de bube care, care mai de care, își rezervă o bucată din tine de te-ntrebi, cine și de ce, l-a omorât pe Michael Jackson…
Paraziții sociali, care au inventat statul, biserica, medicina, armata, învățământul, ăi de sug din sângele poporului, paraziții domestici, care se fac că fac treabă în timp ce se scarchină la coaie, paraziți intelectuali carele n-au legat niciodată două propoziții într-o frază, dar carele se dau drept deținătorii adevărului absolut, toți cei care, meticulos, se urcă pe noi și insidios ne transformă libertatea într-o cușcă , la început poleită, și care se dovedește , în cele din urmă, o colivie cu ghimpi otrăviți, toți acești mici și mari viermi au fost, periodic, eradicați prin metode din ce în ce mai radicale, gândind doar la revoluțiile ce au zguduit societatea la intervale, aproape constante de timp.
Timpul e acum. E timpul să facem o baie chiar dacă o să punem în loc de balsam, acid clorhidric. E timpul de o clismă, să ne scoatem teniile din mațe, e timpul…
Dacă nu cumva suntem, un pic, în întârziere…
Dar o întrebare mă macină: cum să dezinfectezi un organism viu, fără să-l ucizi?
***
SF-ul și lupta cu monștrii
În 1954, Forrest J. Ackerman, agasat de lungimea cuvântului science-fiction a propus varianta sci-fi, care a prins foarte repede și, la fel de repede, s-a îndepărtat de etimologia intrinsecă a expresiei.
Dacă veți căuta sensul acestei expresii veți constata rapid ce mare este confuzia în acest domeniu. Una din cele mai corecte dar și laconice explicații ne parvine din DEX: Științifico-fantasticul (numit și știință-ficțiune, SF) este un gen artistic prezent cu precădere în literatură și cinematografie, a cărui temă principală este impactul științei și tehnologiei asupra societății și persoanelor.
Ușoare nuanțe descoperim în Dex-online: gen artistic în care fantasticul este tratat verosimil prin amănunte științifice, ficțiunea fiind dezvoltată de la un nucleu științific.
Nișa este foarte îngustă și îmi permit și eu o variantă:
O proiecție vizionară a viitorului bazată pe cele mai noi descoperiri ale prezentului.
Cel puțin asta s-a dorit a fi.
Încercarea unor oameni de a-și depăși orizontul, de a face predicții stiințifice, istorice, sociologice, despre viitor, îmbrăcate cu o frumoasă haină literară.
Inaintași celebri au creeat fundamentele, solide, ale literaturii SF , adevătați monștri sacri, dar nu în accepțiunea curentă.
Jules Verne este considerat părintele literaturii de ficțiune științifică, un adevărat vizionar care a anticipat aproape toate descoperirile științifice ce l-au urmat inclusiv energia atomică care alimenta submarinul Nautilius cu mult înainte ca Einstein să postuleze ideia.
În ordine aproape cronologică H.G Wels ne oferă paradoxul călătoriei în timp, un ghimpe în știința modernă, ce se vrea rezolvat în alți parametri, prin subsolurile de la CERN.
Konstantin Ţiolkovski, vizionarul rus: „Pămîntul este leagănul omenirii, dar nu se poate trăi în leagăn toată viaţa”.
Iuri Dolgușin cu al lui „Generator de minuni” care depășește încă tehnologia modernă la capitolul refacerii moleculare.
Issac Asimov care compune o saga pe durata mai multor cărți, saga întreruptă doar de moartea lui, în care se imaginează un univers cu oameni și roboți de o acuitate aproape perfectă, dar și realizarea cea mai mare, cel puțin din punctul meu de vedere: „Zeii înșiși” în care a creeat, absolut credibil, o altă organizare a vieții, complet diferită de cea pământeană, unică, din ceea ce știu eu, și foarte apropiată de adevărul cu care ne vom confrunta cât de curând.
Nu putem ai uita pe frații Strugatsky „The Strugatsky brothers” care au bulversat filozofii cu al lor „Picnic la marginea drumului” în care decalajul tehnologic este atât de mare încât un popas extrateresru pe Terra ar avea doar aspectul unui cataclism cosmic.
Sir Arthur Charles Clarke a anticipat realizarea satelitilor de telecomunicații, a bulversat lumea academică cu al lui paralelipiped extraterestru ce a făcut vogă în filmul lui Kubric și, prin „Întâlnire cu Rama” a realizat o altfel, total inedită Close Encounters of the Third Kind.
Mircea Opriță, cu ale lui „ Figurine de ceară” ne trasportă pe o planetă cu calități mimetice jenante atunci când ești tu însuși duplicat.
Polonezul Stanislav Lem care a imaginat planeta care îndeplinește dorințele, fiind ecranizat succesiv, de ruși și de americani.
Jean (Vladimir) Colin, pe care nu-l pot aminti decât tangențial (deși îmi plac nespus cărțile lui, realmente le-am ronțăit), cu romanul Babel unde spectacolul iluziilor simulează perfect viața, înșelând astfel simțurile celor supuși unui soi de original de extorcare psihică, penitenciar de lux și loc de sinistră tortură morală, el fiind mai mult un scriitor de fantasy de cât de SF, în ciuda categorisirii sale ca cel mai mare scriitor de SF din România.
A.E. von Voght, cotroversatul scriitor american care a creeat un imperiu disputat între împărăteasă și Arsenale dar dirijat din umbră de un nemuritor și „Odiseea navei Space Beagle” o saga debordând de imaginație, de Robert A. Heinlein, primul care a contabilizat o invazie extraterestră de un mod mai deosebit, în care ți se răpește conștiința, de Ursula K. Le Guin care a câștigat, la toate categoriile literare, zece Premii Hugo și Nebula, cele mai însemnate fiind pentru romanele Mâna stângă a întunericului, Deposedatii si Tehanu, de Kevin James Anderson iar din generația nouă pe Gregory Benford și David Brin cu atât de credibila, atent documentată științific și tratată cu un incontestabil talent scriitoricesc: „Inima cometei”.
Notă aparte face Greeg Beer cu a lui „Eternitate” în care ne răsucește ca pe surcele între universuri paralele și găuri de vierme. Și, doar la modul explicativ: acesta este adevăratul SF.
Ideia de sci-fi a fost, însă, preluată de tot felul de alieni burduhănoși și aprigi în a consuma carne de om bălind peliculele sau camerele digitale cu tone de bulion cu care mai bine se făcea pitza.
Toate aceste subproducții, în special video, au reușit să distrugă, aproape iremediabil, ideia fanteziei stințifice, tânăra generație ajungând să pună semnul egal între SF și horror-ul cu o spoială științică și aceia chinuită. O mare parte de vină o au și jocurile video care în decoruri futuristice dezvoltă CS-uri de o violență grotescă și gratuită.
Adevăratul SF este nobil. Întotdeauna progresist nici nu poate fi altfel atâta vreme cât privește într-un viitor pe care și-l asumă, cu bune sau cu rele, dar un viitor rațional, optimist doar și prin faptul că avem putința să-l imaginăm.
Cineva a spus că orice îți poți imagina este real.
Ce ieri visai acum e realitate dar nu se poate fără tine,
Hai!
Imaginează un viitor mai bun.
***
Bârlad- 2017
De-un kil sau de două?
Ionică nu pricepe nimic.
Acum a pus o pungă cu cartofi care,după estimarea lui, trebuia să aibă trei kile și cântarul arată mai puțin de două.
– Chestie de densitate… mă pronunț. Îs mai pufoși. Ia pune din ăia, roș, de colo…
Cât el s-a aplecat am scos bucata de cauciuc de sub talger și bag plumbul cu magnet:
– 3 kile, vezi? Exclam victorios și dau să iau punga.
– Nu se poate, nea Mihai, aici nu-i nici un kil, să mai cântărim odată…
– Cum zici tu, ia, ca să nu zici căcă, pune niște morcovi.
Cât el pune-n pungă eu mai bag un magnet:
– Doi morcovi, două kile? Ionică… Mă tu vrei să mă traduci?!
– Stai bre oleacă că nu… să’nebunesc… candela mă-tii de cântar…!!!
– Ia pune o banană că ne clarificăm…
Se duce la raftul cu babane, care-i tocmai în fund, timp suficient ca să șterg urmele infracțiunii.
– Mă, în câte le suntem azi?
– Sâmbătă.
– Și, și? Îl ischitesc.
– Ce și?
– În câte, mă?
– În… întâi, adică 1 aprilie, adicăăă, ridică privirea spre mine: Aaaaa… Verifică cântarul pe toate părțile, nik! Aaa, ai făcut mata ceva, nu se poate…
– Spiritul, copile, spiritul zilei păcălelilor te-a pus la încercare. Ia cântărește acum. Eeee? Vezi că dă bine? Da’ , ia zi… de dădea cu plus mai mârâiai?
– Cum să nu mârâi, că-i plin dă-știa de la opc cu șoarecele în buzunar.
– Tu să fii fericit, Ionică, căcu ăștia de la opc te mai scoți, da’ dacă-ți vin încă vreo trei ca mine… dai faliment, copil!
Ascultă la tata teu!
***
Mihail stories 